Linkuri accesibilitate

Angela Aramă: Chiar și în cele mai grele clipe de depresie știam că totul va fi bine


Jurnalista Angela Aramă

Jurnal săptămânal la Europa Liberă cu jurnalista și scriitoarea Angela Aramă.

Născută la 9 ianuarie 1963 în or. Corneşti, Ungheni. Jurnalistă, scriitoare, realizatoare şi producătoare TV, expert media, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova Membru-fondator al Platformei Civice Demnitate și Adevăr, constituită în februarie 2015 pentru angajarea într-un dialog larg al segmentelor interesate de depăşirea stării de captivitate a statului şi ancorarea fermă şi nu mimată a Republicii Moldova pe făgaşul integrării europene.

Luni

M-am trezit cu gândul la Navalnîi. Sunt nedumerită, fascinată, uimită de curajul acestui om. Să te întorci în țară știind cu certitudine că mergi la pușcărie chiar de la aeroport... Este un act de curaj nebun! Dar el a făcut-o atât de calm, senin, convins de propria dreptate... La fel și soția sa – acceptând fără rezerve situația, e chiar o stoică, ce mai! Mă întreb dacă aș fi capabilă de un asemenea sacrificiu. Sincer, nu știu.

A nins un pic noaptea. Și imediat îmi sare gândul la Andrei Dânga, la fermieri. Ce vor face, cum vor depăși dezastrul? E clar că de acum încolo condițiile climaterice nu vor mai permite o agricultură tradițională. Seceta va fi la ea acasă. Oare câți vor renunța să mai cultive? Brrr, dar numai la probleme ți-e gândul, Angelica?! Chiar de la o luni? No, hai să fiu mai pozitivă!

Haha, mai pozitivă decât atât nu se poate. O sun pe doamna medic de familie să-i zic de test și să discutăm medicația pe care o iau. Mi-e jenă să vorbesc cu ea, căci nu am mers pe la policlinică de ani buni (vreo zece?), dar mă întâlnește o voce extrem de cordială, pusă chiar pe glume, (aoleu, doamna Aramă, numai Covidul putea să vă determine să mă sunați!) și neliniștile mele se topesc ca zăpada scurtă de afară. Totul e ok, va reveni mai târziu să discutăm pe îndelete tratamentul.

Îmi place să lucrez de la distanță. Sunt mult mai productivă și mă simt bine așa. Nu sunt sigură ce e la mijloc, dar socializarea nu-mi lipsește – oricum vorbesc cu Paula pe video oricând îmi doresc și nu-i simt lipsa. De parcă ar fi mereu cu mine. În rest, e de la o zi la alta. Să mă fi cocoțat în turnul de fildeș fără să fi observat? Nu, nu cred. Pur și simplu mi-e bine cu mine însămi. Și cu cei doi căței, Darius și Greta. Și cu pisica. Și cu peștii. Și cu geamul deschis spre orizonturile pe care le ador.

După amiază am zis să mă alint cu un hamburgher a-la-carte. Zis și făcut! Oh, arăta exact ca-n reclame: chiflă cu susan, salată aisberg, burgherul cu d-alea, d-alea... dar mâncam și mă tot întrebam când dau, dumnezeule, de carne?! Ah, da, covid... Băi, dar chiar nici usturoiul să nu-l simt? La fel de bine puteam mânca pâine cu untură de pește – râbijîr, cum îi zicea în îndepărtata mea copilrăie babușca, alegându-mă cu lingura aia puturoasă prin toată curtea...

Marți

Soare cu dinți. Am înghețat bocnă la plimbarea cu Darius și Greta. Nu prea sunt obișnuiți cu zăpada cățeii mei – Darius tot ridică ba o lăbuță, ba alta, sărind ca fript prin iarba înghețată acoperită cu un strat prețios de zăpadă. M-am îmbrăcat bine și eu, mi-am pus și fularul peste mască, ceea înseamnă că înjur și mai abitir ochelarii aburiți instantaneu. Merg cu ei în mână și astfel, evident, ratez toate detaliile acestei dimineți însorite. Nu mă gândesc la oamenii pe care nici nu am cum să-i întâlnesc în izolarea mea. Mă gândesc la maidanezii care înfruntă nopțile geroase și la nesimțirea celor care nu au loc de ei, de parcă planeta asta le-ar aparține exclusiv orgoliilor lor bipede.

Dau iama prin știri, ca de obicei. Dincolo de noutățile nu prea generoase, mă îngrozește avalanșa de greșeli comise de cei care gestionează site-

Principii precum veridicitatea, precizia informației și corectitudinea gramaticală sunt imuabile

urile noastre de știri. Gogomănii peste gogomănii! Sunt old scool, totuși – principii precum veridicitatea, precizia informației și corectitudinea gramaticală sunt imuabile, punctum! Mă mai uit și prin comentariile de pe FB și constat a mia oară cât de ușor manipulabilă e lumea. Mă ia groaza, serios. Subiectul alegerilor anticipate e dezbătut „pe larg” tocmai de acei care habar nu au ce mâncare de pește e asta și au auzit de Constituție doar la radio. Constat că, la fel precum atâția alți politicieni până la ea, Maia Sandu este transformată de moldoveni cu mult zel în mit, icoană, idol și orice i-ai reproșa (nu neapărat ei, e suficient să-ți expui o îndoială privind acțiunile PAS), ești privit numaidecât drept criminal, taliban, atacator blasfemic la cele sfinte etc. Atât timp cât vom miza exclusiv pe un eliberator, noi înșine săvârșind mici potlogării zilnice vânând sinecuri, locuri călduțe, furând „olecuță” și împărțind prada cu complicii, trecând cu tăcerea peste nedreptate, tremurând de frica unei ipotetice demiteri, neinformându-ne, înghițind găluște mediatice și politice fără a ne documenta, atacând persoane și nu idei, oscilând mereu între „ave!” și „hudeo!”, nu avem șanse de prosperare ca entitate statală și comunitate civilizată. Sunt sigură de asta.

Na, poftim, la postarea privind greșelile comise de jurnaliști sunt făcută în comentarii „tovarășa Aramă”, „agent al lui Roșca” etc. Oare mai există pe lumea asta culori între alb și negru? Pentru unii, se vede că, nu. Așa și trăiesc în epoca mentală a schimbării canalelor tv cu cleștele învelit cu scoch albastru.

Miercuri

În sfârșit am scos decorațiunile de Crăciun. Gata cu luminițele și îngerașii. Bine, nu chiar cu toți e gata - vreo doi i-am lăsat, totuși. De sămânță. Poate, poate, mi se deschide iar sufletul spre miracole. Ca-n copilărie. Dar... de fapt dacă stau să mă gândesc, am fost deschisă spre ele mai mereu. Altfel nu aș fi fost eu însămi. Chiar și în cele mai grele clipe de depresie știam că totul va fi bine și-l rugam pe Dumnezeu să facă astăzi, „doar astăzi, te rog!” un miracol pentru mine – să se întâmple ceva, orice, doar să nu treacă ziua ca o căruță beteagă, scârțâind din toate mădularele, pe ulița unui sat pustiit de molimă.

Azi Mircea Cărtărescu s-a vaccinat anti-Covid și sfătuiește pe toată lumea să o facă. Zice că e o mare șansă să fim, noi, românii, vaccinați printre primii în lume, vaccinul să fie de la cele mai credibile firme și gratuit. „Să refuzi, căzut în mare, acest colac de salvare” i se pare absurd. Și mie mi se pare absurd. Doar că vaccinul îl poți administra deocamdată exclusiv peste Prut și chiar și acolo doar dacă ești în categoria persoanelor „esențiale”. Nu cred că vaccinul va ajunge la noi degrabă și, oricum, rândul „populației generale” din care fac parte și eu va veni mult mai târziu – am văzut planul ministerului sau ce entitate o mai gestiona procesul. Bine, acum pentru mine nici nu e grabă prea mare, odată ce oricum voi fi asigurată cu anticorpi vreo două-trei luni.

Am apucat să mă gândesc din nou la democrație - mă inspiră în acest sens fluctuațiile de „păreri”, brusc concertate și unanimizate, pe subiecte politice acute pe rețelele de socializare, în special pe FB. Nu cred că mai putem vorbi despre democrație ca despre un sistem pertinent în secolul trollingului. Internetul dintr-o sursă de informare liberă de ingerințe a devenit foarte repede un instrument de manipulare, iar „părerile” consumatorilor sunt de-a dreptul modelate cât ai zice „pește”. Inocularea speculativă a unei „opinii publice” masive trebuincioase cuiva se face în doar câteva zile. Influencerii, „experții” și trollii fac cărțile astăzi. Sad, but true, asta e!

Joi

Curtea Constituțională a declarat neconstituțională legea cu privire la limbile vorbite, prin care socialiștii și toată cohorta pestriță adunată în jurul lui Șor, au dorit să ofere un statut special limbii ruse.

Dreptatea o face, dincolo de instituția legală de resort, omul

Mă bucur că măcar Curtea Constituțională a fost scoasă de sub capacul politic și asta datorită efortului celor din Platforma DA. Orice s-ar spune, dar dreptatea o face, dincolo de instituția legală de resort, omul. Caracterul. Să scoți țara din captivitate cu persoane care nu și-au demonstrat caracterul, fie ele și din cele mai onegiste onegeuri, nu mi se pare posibil. ONG-ul e o treabă bună, dar nu tratează de oportunism pe nimeni. Și e normal să fie susceptibile criticilor aceste entități din societatea civilă, pentru că nu sunt vaci sfinte – și acolo se pot cuibări tot felul de interese acoperite de loialitatea față de sponsori. Așa că tare bine ar fi să nu mai sfințim vaci indiene (presă, societate civilă, politicieni etc), ci să luptăm cu curaj și, mai presus de orice, cu onestitate, pentru valori democratice și, în primul rând, pentru dreptate. Ptiu, urăsc moraliștii și iată că alunec pe panta asta, a datului din deget. Mă provoacă spre acest păcat un singur lucru – sanctificarea, idolatrizarea unor persoane sau a unei categorii de persoane în spațiul public și telineașka ruptă pe FB ca semn al dedicației totale și al acceptării fără gram de îndoială a opiniei celui sanctificat. Scriu asta și simt că mă umflă dorința parșivă de a spune tot ce cred despre anumiți așa-ziși formatori de opinie, care, din păcate, fac expertiză părtinitoare și chiar abjectă, uneori. Dar știu că imediat voi fi linșată de „baobabii” de care se ferea Micul Prinț și, asemeni lui, mă voi feri și eu. E o seară liniștită și am pe țeavă un film cu Marc Wahlberg, super-eroul inteligent, filmele de acțiune ale căruia sunt perfect îngurgitabile chiar și pentru o „prețioasă” ca mine.

Vineri

De dimineață am mers să fac un Roentgen la plămâni. Se pare că totul e bine, Covid-ul nu m-a afectat în măsura în care să mă plâng. Ciudat, totuși, sunt fumătoare... Nebănuite sunt căile Domnului și ale Covid-ului!

Acasă, ca de obicei, cu burta pe laptop, fac o razie prin știri. O, vom avea săptămâna viitoare un nou partid de dreapta! Ah, ce veste minunată. Parcă văd o rânză în plus zvântându-se pe linia subțire a orizontului politic din Republica Moldova. Și, din câte am apucat să înțeleg firea omului cu partidul, va fi o rânză maaaaare! Îl cotonogesc dacă îmi astupă soarele, că atâta avere am – un răsărit imperial pe cerul meu de la etajul zece!

Observ că nu mai citesc așa ca înainte. Cărțile zac pe rafturi și le ating doar ca să șterg praful de pe ele. O fi de vină perioada asta pandemico-anemică în care, lucrând de la distanță, stau mai mult pe acasă? Păi, tocmai de asta ar fi trebuit să citesc mai mult! Mda, paradoxală chestie. Oare câte cărți am citit în viața asta? Câte foi? Rânduri? Ce am reținut? Ce a trecut pe lângă mine? Ce se întâmplă cu toată această informație după moarte? Apropo, mă gândesc la moarte destul de des. Philosophically speaking. Sunt foarte ok cu ea, doar că uneori mă întreb și, cum naiba, tot universul ăsta mare și minunat din mine nu va fi valorificat, va pieri odată ce se va stinge mintea mea? Păcat, nu știe lumea ce pierde...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG