Mă plimb deseori într-un cartier al Chişinăului cu case impozante, case foarte scumpe. Străduţele acolo sunt mai liniştite, ceea ce e un mare atu în vremea pandemiei. Şi tot plimbându-mă acolo, am remarcat un fapt curios.
Multe din acele castele sunt împrejmuite cu garduri înalte şi solide, nişte garduri impenetrabile, construite parcă pentru a respinge un atac armat periculos. Pe deasupra, casele impozante au nu doar garduri, ci şi camere de filmat şi câini supăraţi. Un soi de apărare triplă: gardul, câinele şi camera de filmat. Şi nu cumva stăpânii mai au în case şi nişte arme? Oare ce îi face să se baricadeze în acest fel? Ce frică imensă? Şi ajung în acest punct la un gând trist, îngrijorător, stimaţi ascultători.
Dacă avem asemenea apărări triple sau chiar cvadruple, în ce societate trăim, dragi concetăţeni? Păi, nu erau moldovenii mereu, în poveşti şi cântece, nişte oameni drepţi şi buni la suflet, nişte indivizi blajini şi bonomi? Ce fel de teamă ne face să construim aceste zăgazuri? Dacă ai un gard puternic ca o stâncă, de ce îţi mai trebuie camere de filmat? Sau dacă ai şi gard şi cameră de filmat, de ce îţi mai trebuie un câine care latră fioros? Şi dacă mai ai în casă şi o armă, ce trebuie să cred eu, scriitorul şi jurnalistul? Mi se pare că ne despart încă ani-lumină de armonia şi pace din societate, de solidaritatea adevărată. Trăim într-o societate cu multe vicii, în care concetăţenii se uită unii la alţii cu multă suspiciune şi duşmănie.
Mergem spre Europa, nu? Mergem cu tot cu garduri, camere de filmat şi câini fioroşi…
