11 martie 1978
La microfon Sorin Cunea. Doamnelor și domnilor, recent, ne-a vizitat la redacție Paul Goma. Cu acest prilej, Noël Bernard, directorul postului nostru de radio, a stat de vorbă pe îndelete cu scriitorul și publicistul român Paul Goma. Am înregistrat pe bandă de magnetofon această discuție, pe care o vă vom prezenta, începând de astă seară, în fiecare sâmbătă, la ora 19.10, ora României, timp de patru săptămâni. Deci, ascultați în continuare prima parte a discuției dintre Noël Bernard și Paul Goma.
Noël Bernard: Îl avem, astăzi, în studioul nostru pe dl Paul Goma, scriitor și luptător pentru drepturile omului în România. Dle Goma, este, cred, inutil să vă spun ce deosebită plăcere ne face tuturora, colegilor mei și mie, faptul că vă putem saluta aici, la München, în studioul nostru. Dvs. sunteți, as spune, primul român care a avut curajul, caracterul și șira spinării necesară să stea în două picioare la București, în România și să spună cinstit ce a avut pe inimă. Să ceară în mod cinstit, deschis și public - respectarea Constituției țării, a legilor țării și ale angajamentelor internaționale ale România. Deci, încă o dată vă salutăm cu o deosebită căldură la Munchen și aici, în studioul postului de radio Europa Liberă.
Deși sunteți astăzi o figură publică, stimată, respectată și, cred, iubită de marea majoritate a românilor, se știe foarte puțin despre dvs.. Se știe foarte puțin deoarece nu ați fost publicat în România. Amicul nostru - aș spune aproape agenția noastră de publicitate - dl. Eugen Barbu, susține că nu aveți talent literar. Eu nu sunt expert în domeniu, sunt departe de aceasta, totuși, un om căruia i s-au publicat mai multe romane, de către două edituri majore: una franceză, Gallimard, și una germană, Suhrkamp, cred că trebuie să aibă ceva talent literar. Totuși, datorită faptului că nu ați fost publicat în România, lumea nu vă cunoaște bine. Nu știe de unde veniți și cine sunteți. Și aș vrea să vă rog să-mi faceți... nu mie, cât pentru ascultătorii noștri, un scurt Curriculum Vitae: unde v-ați născut, unde ați fost educat și cum ați ajuns Paul Goma?
Paul Goma: „Înainte de a începe, țin să mulțumesc postului de radio Europa Liberă pentru ceea ce a făcut, și nu a făcut puțin, pentru mine și pentru concetățenii mei - nu numai în acest an, în această primăvară, în această vară și în această toamnă - ci de mulți ani încoace. Acum, să încep să vă fac, cum se spune la noi, autobiografia. De data asta, o să o fac cu plăcere.
M-am născut în Basarabia, în satul Mana, din fostul județ Orhei, în 1935, la 2 octombrie. Părinții mei sunt - au fost, mai exact, pentru că au murit - au fost și ei basarabeni. Mama se numea Maria Popescu, era din Chiștelnița, și tatăl meu, Eftimie Goma din Ciocâlteni, sate din județul Orhei. Deci, m-am născut în 1935.
La vârsta de cinci ani am avut primul meu contact cu puterea... la puterea nu știu a câta. Basarabia a fost ocupată de ruși. Noi am fost printre cei care am vrut să ne refugiem, însă rușii nu și-au ținut angajamentul în legătură cu termenul până la care țineau granița deschisă. Noi am fost împinși înapoi de la Prut. Așa că, fără voia noastră, ni s-a impus să avem „onoarea” de a deveni cetățeni sovietici. Această „onoare” a cunoscut un punct culminant, cred, în ziua de 13 ianuarie 1941, când tatăl meu a fost arestat, condamnat și deportat în Siberia”.
Noël Bernard: Din ce motiv?
Paul Goma: „Am, am reușit să aduc aici... dar nu aici, ci la Paris, actele de deținut ale tatălui meu. Și pentru că a avut o soartă destul de interesantă, dar comună pentru basarabeni... o să spun în câteva cuvinte.
Tatăl meu era învățător de țară, director de școală și, pe acea vreme, toți directorii de școală erau și comandanți de premilitărie, de premilitari. Aveau în grija lor câteva arme de manevră, din câte îmi amintesc eu, niște uniforme un drapel și, probabil, niște insigne. În momentul în care s-a instaurat puterea sovietică, tatăl meu a fost somat, printr-un comisar, printr-un politruc, să predea acele bunuri, să le predea puterii sovietice. Taică-meu a obiectat că acele bunuri aparțin statului român și le va predea numai unui reprezentant al statului român. Discuția s-a încins, taică-meu era o fire violentă, l-a... hai să zic, l-a bătut pe acel comisar. De aici a ieșit o condamnare pentru huliganism și pentru, nu știu dacă spun foarte exact, pentru „insultarea însemnelor de stat ale Uniunii Sovietice”. Judecata a mers foarte rapid, nu știu, câteva ore. Taică-meu a fost deportat, întâi - în Rusia europeană, în zona Arhanghelesc, în zona canalului Ladoga-Oniga. Apoi, dincolo de Ural, în Siberia nordică, de unde, spre sfârșitul anului ‘42, împreună cu o foarte mare parte din deținuții din acel lagăr (era un lagăr de deținuți care tăiau pădure) au fost scoși din hainele de deținuți și îmbrăcați în uniforme militare. Nu li s-a cerut niciun fel de consimțământ, n-au fost întrebați dacă vor sau nu, au fost, pur şi simplu, transformați în ostași ai Armatei Roșii.
Deci, taică-meu din deținut a devenit lieutenant, locotenent de cavalerie. Și ca locotenent de cavalerie, la începutul anului ‘43, undeva, dacă-mi amintesc bine, prin zona Pinskului, a fost băgat în foc. Bineînțeles că, imediat cum s-a apropiat de liniile nemțești, s-au predat cu toții. N-a fost niciun fel de luptă, din câte povestea taică-meu, ci o operație de recuperare a prizonierilor
Taică-meu, amintindu-și câteva cuvinte franțuzești, i-a impresionat pe nemți și a determinat transmiterea lui - bineînțeles, ca prizonier - în România, după aceea au urmat câteva lagăre din Polonia și chiar din Cehoslovacia. Finalmente, a ajuns la începutul verii lui ‘43 în lagărul de la Slobozia, Ialomița, ca prizonier sovietic la români. Mama și cu bunica inspectată au produs acte doveditoare că prizonierul sovietic cutare, din lagărul de prizonieri sovietici de la Slobozia, Ialomița, este, de fapt, cetățean român, învățător în satul cutare și, la începutul toamnei lui ‘43, taică-meu a fost eliberat. E adevărat că trebuia să se prezinte lunar la Postul de jandarmi; eu găsesc, acum, acest lucru firesc, pentru că era timp de război, iar el venea dintr-un lagăr de prizonieri inamici, la urma urmei.
Însă, cu toate acestea, el a fost primit în învățământ și a funcționat ca învățător. N-a putut să se bucure prea mult de această libertate, în primăvara lui ‘44, frontul apropiindu-se de România, deci de Nistru, deci de Orhei. Noi am fost siliți să ne refugiem din nou. De data aceasta, am reușit. Adică, n-am mai așteptat prea mult și ne-am refugiat în județul Sibiu, fostul județ Sibiu. Aici, a început o altă etapă, cea de refugiat.
Populația nu ne-a primit deloc bine, pentru că, în prima fază, adică până 23 august 1944, eram cei care veneam pe capul lor să le stricăm bunele și stabilitele lor obiceiuri și gospodării. Și, de asemenea, eram întrebați destul de insistent: la urma urmei, de ce am fugit de acasă, de la noi, pentru că și cu rușii, ca și cu ungurii, te poți înțelege? Asta a fost până la 23 august [1944], de fapt, până în septembrie-octombrie, când au început să pătrundă trupele rusești în Transilvania.
Ei, după aceea, a fost altă acuzație, că o bună parte din basarabeni erau folosiți ca tălmaci, deci, realmente, ca colaboratori ai rușilor. Au urmat câțiva ani de vânătoare de basarabeni și am ajuns la lagăr, deși era destul de dulce, la Sighișoara”.
Noël Bernard: Într-un lagăr sovietic?
Paul Goma: „Nu era un lagăr sovietic, era un lagăr improvizat, păzit de autoritățile românești, însă nu cu sârmă ghimpată. Oamenii puteau să circule între, dacă îmi amintesc bine, Liceul Industrial din Sighișoara, unde eram cazați claie peste grămadă, și Prefectura de sus, de pe vârf, unde se afla Comisia de Repatriere, condusă de un colonel pe nume Cerneț, îmi amintesc de acest nume, și de un reprezentant al Prefecturii județului Târnava Mare de pe atunci. Acolo, am petrecut vreo șase săptămâni.
Cetățenii sovietici, pentru că noi eram considerați cetățeni sovietici, trebuia să aștepte o anumită ordine alfabetică, să se prezinte în fața comisiei și să dovedească că, între 26 iunie 1940, data cedării Basarabiei, și 22 iunie 1941, data când a început războiul împotriva Uniunii Sovietice, cetățeanul X nu se afla pe teritoriul Basarabiei, deci a Uniunii Sovietice, ci pe teritoriul România, cât mai rămăsese din România în perioada aceea.
Bineînțeles că cei cu A, cu B, cu C, neștiind încă ce să facă, cum să se descurce, fiind și printre primii, au fost considerați cetățeni sovietici, au fost urcați în vagoane, promițându-li-se că vor fi trimiși în Basarabia și se vor bucura de toate drepturile, însă, cum s-a spus, trenurile acelea nu aveau frână și nu s-au oprit până prin Kazahstan, până pe la Omsk și, probabil, și la Vladivostok. Printre ei au fost și niște rude de-ale noastre.
Taică-meu, care avea o oarecare experiență și îi cunoștea bine și pe ruși, dar cunoștea bine și puterea sovietică, a falsificat actele, pur și simplu. Ca orice director de școală, avea o legăturică în care luase ștampilele școlii, niște formulare (am impresia că el o făcea și pe Ofițerul de stare civilă) de naștere, de căsătorie, cam așa ceva... Pe mine m-a „născut a doua orară” - a aranjat el cum a aranjat - m-a „născut” undeva într-un sat din județul Buzău și asta era un cârlig. Ei s-au „recăsătorit” undeva tot în județul Buzău.
A fabricat cu un scris contrafăcut niște scrisori... cum să spun, de la persoană la persoană... în interiorul acelei perioade și iată că, birocrația sovietică - probabil, nu aveau experți grafologi sau nu aveau timp, sau cine mai știe ce s-a întâmplat - au crezut acele acte, că noi, de fapt, fusesem în România în perioada dată. Drept pentru care nu am fost considerați deloc cetățeni români, ci „în așteptare”, în vederea unei alte verificări. Deci, am mai rămas în lagăr încă vreo câteva săptămâni. Finalmente, taică-meu a mai ajutat încă vreo 11 familii să se „nască”, să se „căsătorească” în alte părți decât în dulcea Basarabie. Cu această ocazie, am ratat onoarea de a fi cetățeni sovietici și am rămas cetățeni români”.
Noël Bernard: Deci, asta se întâmpla când aveați circa 10 ani?
Paul Goma: „10-12 ani, pentru că asta a durat până prin ‘48. Au mai fost câteva valuri de recuperare a basarabenilor, care nu că nu ne-au atins, însă noi, cu acele acte fabricate grosolan de taică-meu, care nu era un grafolog, a mers totuși, a mers...”
Noël Bernard: Și redeveniți români, unde s-a stabilit familia Goma?
Paul Goma: Nu s-a stabilit, pentru că fiind învățători de țară, fiind basarabeni, părinții mei au fost mutați, într-o perioadă de 15 ani, de vreo 21 de ori. Au fost momente când au fost mutați de vreo două-trei ori pe an. Au fost momente când am fost mutați tatăl meu într-un sat, maică-mea în altul, că și maică-mea a fost învățătoare. Așa că a fost o viață foarte „dulce”... Eu am amintiri foarte plăcute din acel timp, deși am dus o mizerie cumplită, mizerie materială…
Eram foarte, foarte săraci. Averea noastră, puținul care pe care îl adusesem din Basarabia, cu timpul, s-a redus la strictul necesar, care trebuia să fie compus din niște lăzi - care să se poată desface astfel încât să ne putem culca pe ele; în care să putem ambala foarte repede puținul pe care îl aveam pentru ca, de pildă, peste două zile, părinții mei să poată spună: „Bună ziua, copii! Eu sunt învățătorul cutare...”, într-un alt sat, într-un alt județ etc..
Ei, noi am circulat împreună cu părinții din județul Sibiu în județul Târnava Mare: prin Buia, Agârbiciu, Calvaser, Mighindoala, Axente Sever, din nou Buia. După aceea, s-au mutat în fostul județ Târnava Mare, la Fântâna, de acolo la Jibert, la Meșendorf, la Dacia, la Veneția de Jos, la Comăna de Sus, la Paloș, iar la Jibert...; nu, nu-mi mai amintesc exact toate satele, însă au circulat, au circulat...
In ‘46 am fost înscris în Școala normală „Andrei Șaguna” din Sibiu, unde am urmat două clase și m-a apucat reforma învățământului. Din clasa a doua am trecut în clasa a 7-a, însă nu la Sibiu. Se înființase un fel de gimnaziu unic într-o comună mai mare, Șeica Mare, din apropiere de Mediaș. Asta se întâmpla în ‘48-’49, erau părinții mei într-un sat, Buia, unde, în timpul unei ședințe de partid cineva a aruncat cu o grenadă. Din fericire, grenada s-a lovit de cercevea și a explodat în afară, nu au fost victime, însă toată populația satului care nu participase la ședință - între15 și 70 de ani - a fost arestată și cărată cu camioanele la Mediaș, cei din Buia și din împrejurimi desigur își amintesc acest epizod. Cu timpul, au fost selecționați oamenii - prin bătaie, prin nu știu ce - și a fost păstrat un grup de suspecți, printre care și părinții mei, bineînțeles. Ei erau suspecți pentru că erau basarabeni, fugiseră de socialism, nu participaseră la ședință și, deci, în capul anchetatorului... probabil, se gândeau că părinții mei sunt și deținători de grenade. Părinții mei au mai rămas câteva luni bune la Securitatea de la Mediaș, chiar după ce făptașul fusese prins.
Era un nenorocit de sas, care fusese trimis la Dombas împreună cu sașii, acolo se purtase ca un ticălos, fusese un fel de brigadier, omorâse și consângeni de-ai lui, se întorsese foarte devreme, după un an și jumătate, or, se știe că sașii au rămas 3-6 ani”.
Noël Bernard: Așa e.
Paul Goma: „În două rânduri, jucase șah cu taică-meu. Bun, asta a fost legătura pe care el o trimisese. Ei, el dintr-un amor din ăsta... oarecare, fiind gelos pe un individ, care era întâmplător și secretar de partid, a vrut să-l omoare. Și cum să-l omoare? Era beat... a aruncat cu o grenadă în sala în care se țineau ședințe. Deși acest individ a fost prins, părinții mei, și încă vreo șapte persoane, au fost ținuți și bătuți în continuare - așa, pentru orice eventualitate. În cele din urmă, li s-a dat drumul, evident - fără scuze, fără nimic, nu asta conta.
Pentru mine a fost un an foarte greu acel an… „școlar”, zic eu, ‘48-’49. Rămăsesem absolut singur, n-aveam absolut pe nimeni. Și așa, ca un lucru cu totul în treacăt... în momentul în care au fost arestați părinții mei, noi ocupam o amărâtă de cameră nenorocită, în aripa unei cârciumi. Și pentru că ș-așa camera aceea era abandonată, oamenii din sat (și eu știu că taică-meu nu-i supărase cu nimic, dar, probabil, din tembelism) au devastat casa aceea, și-au făcut nevoile pe masă… așa, pentru că era o casă fără stăpân...
Am terminat clasa a 7-a la Șeica Mare și m-am înscris, în ‘49, la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Acolo am făcut trei clase și a 10-a. În cursul clasei a 10-a, în ‘52, probabil, nu mai țin minte exact, a fost acea campanie de lichidare a partizanilor din munții Făgăraș. Campanie la care noi am fost martori cu urechile, pentru că se auzea canonada din Sibiu. Au participat trupe regulate, cum se spune, ale artileriei și ale aviației.
Era o psihoză generală și, fiind și eu tânăr, la un moment dat, la internat, la liceu, m-am lăudat - nu știu de ce... n-are nici importanță acum de ce - că, dacă mă supăr, mă duc și mă și eu în munți, la partizani. Evident, a doua zi am fost luat de guler și dus… nu în munți, ci la Securitate, vizavi de liceul „Domnița Ileana”. Acolo a urmat tratamentul pe care românii îl cunosc: bătaie, întrebări de genul „ce legături ai cu americanii?”, „unde-i armamentul?”, „unde-i aparatul de emisie recepție?...”
Noël Bernard: Aveați 17 ani?
Paul Goma: „Aveam 16 ani ceva, dar nu conta asta... „Dușmanul n-are vârstă și nu doarme!” După câteva săptămâni bune, patru-cinci, cred, mi-au dat drumul, însă pierdusem tezele de sfârșit de an, de clasa a 10-a, clasa penultima pe atunci. Am reușit totuși să le recuperez, am dat tezele, am absolvit clasa și am plecat la țară, la părinții mei, care pe atunci stăteau, cred, la Fântâna, fără să știu că s-a luat vreo altă măsură împotriva mea. Abia la sfârșitul vacanței, când m-am reîntors la internat, am aflat că fusesem eliminat din toate școlile din țară.
A început o altă odisee. M-am dus, mai întâi, la Sighișoară, fără să spun ce s-a întâmplat cu mine. După două zile s-a aflat și am fost dat afară. După aceea, m-am dus la cele două licee din Brașov - de data asta, spunând ce e cu mine - nu m-au primit. Și abia prin preajma Crăciunului am fost totuși - deși am spus ce e cu mine - primit la Făgăraș. Nu numai că am fost primit, dar am primit și bursă - eram totuși un elev bunicel - și acolo am terminat clasa a 11-a”.
Noël Bernard: Grație căror împrejurări ați fost primit la Făgăraș, după ce fuseseți refuzat de atâtea alte licee? Un om de inimă?
Paul Goma: „N-am aflat niciodată. Cu atât mai mult, a fost de mirare, pentru că directorul liceului în acel moment era un om foarte morocănos, cred că era bolnav de stomac. Oricum, ave o figură de înmormântare. Se numea Vizitiu. Însă, a discutat cu taică-meu, care i-a spus lucrurile pe șleau, și, probabil, tatăl meu și-a luat un angajament față de director, ca părinte, că fiul lui va fi cuminte, nu se va scobi în nas, nu va face nimic... probabil. Dar nu știu despre vreun angajament scris sau așa ceva.
Oricum, eu am fost cuminte la Făgăraș. Mi-am văzut de treburi, am absolvit și, în toamna aceluiași an, orbit de o campanie în favoarea Institutului de Artă Cinematografică, ca foarte mulți nechemați, m-am trezit și eu dând examen de admitere la acel Institut de Cinematografie din București. Bineînțeles că am picat cu succes. N-aveam nicio legătură cu cinematografia.
În acel an, a trebuit să-mi câștig pâinea și am solicitat un post în învățământ. Mi s-a dat un post de suplinitor, din care post am fost avansat, adică mi s-a propus să fiu Instructor Superior de Pionieri, salariat, întâi, într-un sat de lângă Rupea, în Dacia, și, după aceea, chiar la liceul din Rupea.
Trebuie să se știe că... adică, românii știu acest lucru, dar vreau să spun, pentru că trebuie să li se reamintească, că instructorii de pionieri erau activiști. Rolul lor era, pe hârtie, de a-i educa pe tinerii pionieri, dar, în principal, de a trage cu urechea la ce vorbeau cadrele didactice și a raporta. Ce să spun? Eu n-am făcut acest lucru și cred că n-am fost o excepție. Mi-am găsit niște „supape” de activitate, adică am dat ajutor la bibliotecă, în activitățile sportive, am suplinit profesorii (era un liceu destul de modest, cu cadre improvizate) și sunt convins că învățătorii și profesorii care îmi erau colegi, pentru că noi eram colegi, nu au amintiri neplăcute în legătură cu mine. E adevărat, în momentul în care se plăteau salariile, îmi era jenă că eu - care eram absolvent de liceu, atâta tot, și care, la urma urmei, nu făcea nimica - primeam 500 de lei salariu în acea perioadă, pe când învățători cu 20-23 de ani de slujbă primeau cam tot atâta, cam tot 500 de lei.
În toamna acelui an, am dat examen la Facultatea de Filologie din București. Am început examenele, am întrat la scris și acolo, în timp ce dădeam acele examene, am aflat de Institutul de Literatură și Critică Literară „Mihail Eminescu”. Eu aflasem pentru prima oară. Această instituție exista de vreo cinci ani sub denumirea de Școală de Literatură. Partidul avea nevoie de cadre în jurnalistică și, hai, să-i zicem, chiar de scriitori noi, așa că recrutase, în special, din mediile muncitorești, persoane care aveau o oarecare apropiere de literatură și le trimisese spre perfecționare. Ciudățenia este că am dat examen și la acest Institut de Literatură, care, în anul acela, devenise institut cu statut universitar. Și la Filologie. Am întrat în două locuri. Pe atunci se putea, puteam să predăm dubluri ale actelor. Și am ales acest
Institut de Literatură, zicând că era mai aproape de ceea ce voiam să fac, eu începusem să scriu de mai înainte. După un an, Institutul s-a desființat. A fost transformat în secție la Universitatea București la Facultatea de Filologie.
Și, iată-mă ajuns în anul trei - 1956. În vară a fost Poznanul, în toamnă a început Ungaria. În toamnă, au început și studenții români să facă ceva. Eu nu am știu de intenția studenților de la Medicină, Drept și Arhitectură de a organiza o manifestație în ziua de 5 noiembrie, însă am încercat și eu sa fac, acolo unde eram, ce credeam că se poate face. Bineînțeles că nu am reușit. Colegii erau prudenți, erau înfricoșați...”
Noël Bernard: 5 noiembrie, dacă nu mă înșel, era o zi după invazia sovietică...
Paul Goma: „Exact! Însă ei programaseră ziua de 5 noiembrie pe la sfârșitul lui octombrie.”
Noël Bernard: Înainte.
Paul Goma: „Da. Greșeala lor, să zicem, dacă îi criticăm după douăzeci de ani, e că le-au lăsat securiștilor un răgaz prea mare pentru a acționa. În sfârșit. Deci, eu am încercat să fac ceva la noi la Institut. Nu am reușit și, atunci, m-am gândit să provoc o reacție, depunând în cadrul unei ședințe UTM, carnetul. Dar, ședința a fost contramandată!
Nu a mers această poveste și, dacă n-a mers, atunci am pus-o pe hârtie. Eu eram student la secția de proză, mai citisem niște capitole dintr-un roman la care scriam pe atunci și am zis că sar puțin peste câteva capitole și scriu capitolul cutare - capitolul în care eroul meu ajunge să încerce să facă ceva în timpul Ungariei, colegii îl refuză. El, ca să-i provoace, predă carnetul de partid, personajul chiar îl predă, și, ca reacție, este tăcerea sălii, iar el, ca într-un bun roman realist-socialist, se spânzură.
Pentru acest text am fost arestat în 22 noiembrie. Abia peste o jumătate de an, poate chiar mai mult, aveam să mă întâlnesc cu studenți de la Medicină, de la Drept, de la Arhitectură, arestați pentru plănuita manifestație de la 5 noiembrie, de care eu nu aflasem decât după ce se operaseră arestările, că a fost să fie ceva care n-a mai fost.
Mai departe ce să spun? O mare parte din astea le-am scris, au fost difuzate... A urmat pușcăria, ancheta la Ministerul de Interne, adică unde-i Comitetul Central acuma, la Malmaison, procesul. Am fost condamnat numai la doi ani. Acuzația pentru acel „capitol de literatură”, să-i zicem așa, a căzut din proces, a căzut ciudat, deși totuși am fost condamnat, pentru că ș-așa fusesem arestat. Am primit doi ani...
Noël Bernard: Dar care a fost motivul formal al condamnării dvs.?
Paul Goma: Săi spunem așa: Art. 27 din Codul Penal, „Agitație publică”. Bun, într-o motivare pe care n-au dat, dar ar fi putut-o da, că împreună cu un alt student am fi discutat să organizăm o grevă. N-am organizat, n-am... dar nu conta. Fusesem arestați, deci... trebuia să se dea exemplu. Închisoare am făcut la Jilava. M-am liberat de la Gherla. M-am liberat cu escortă, care ne-a dus în Bărăgan, în Lătești, lângă Fetești.
Noël Bernard: Domiciliu forțat?
Paul Goma: Nu „forțat, ci „obligatoriu”! Să păstrăm nuanțele...
Noël Bernard: Nuanțele!
Paul Goma: Da, nu mai era „forțat”. De vreo câțiva ani, nu-i mai zicea „forțat”, era „obligatoriu”. Acestea erau sate construite de titoiști, așa le spunea, care, în momentul conflictului cu Tito, fuseseră luați dintr-o zonă foarte mare de pe graniță și deportați, lăsați în câmpul gol. Ei au petrecut o iarnă în bordeie săpate în pământ. În primăvara următoare, li s-au dat materiale de construcție, adică lemnărie, și și-au construit bara...
Noël Bernard: ...case.
Paul Goma: Nu case din lut, acoperite cu paie.
Noël Bernard: Aha.
Paul Goma: Titoiștii fuseseră liberați prin '54-'55, în acele case, ca să nu rămâne nefolosite, partidul și guvernul a avut grija să le umple din nou cu deținuți care-și ispășiseră pedeapsa, dar autoritățile considerau că nu făcuseră destul și, atunci, erau trimiși acolo pe termene începând de la 12 luni, că nu se dădea în ani, ca să fie mai dulce, până la „ pentru totdeauna”.
E interesant acest sat, pentru că era sistematizat, asta am mai scris-o am spus-o, o repet: în formă de Seceră și Ciocan, lucru pe care nu l-am aflat decât după vreo trei ani de stat acolo, de la o persoană, care vorbise cu un aviator, care survolase satul și își dăduse seama că e sub formă de Seceră și Ciocan. Noi trăiam acolo de atâta timp, însă fiind atât de vast, atât de lat - i se și spunea Lătești - nu realizasem că are o anumită formă. Ei, bine, avea această formă. Eu, de pildă, locuiam pe o stradă care era formată de linia zimților Secerii.
Trebui să mai spun că satul în momentul de față nu mai există și că, probabil, astă vară, poate chiar și în vara anului trecut, bucureștenii au mâncat struguri din Șătești, pentru că acolo s-a plantat vie, satul a fost distrus de vreo șapte ani, deci, după șapte ani, o vie poate să dea struguri. Acest lucru s-a întâmplat cu majoritatea satelor noi construite de MAI din Bărăgan. Au mai rămas câteva, dar și ele sunt în curs de distrugere. Oricum, satul este cam la 12 km nord de Fetești, în dreptul sediului central al fermei Bordușani, în dreptul conacului.
Eu am primit inițial 36 de luni de „domiciliul obligatoriu”, asta înseamnă trei ani. După trei ani, mi s-a mai dat încă 24 de luni, deci încă doi ani. Cum, între timp, maică-mea, care era foarte bolnavă, paralizase. Taică-meu era de multă vreme bolnav și el și făcea naveta între sanatorii de tuberculoși. Eu am făcut un fel de protest, cerând un fel de anchetă, încercând să se dovedească motivul pentru care mi se prelungise. Eu contestam nu numai cei trei ani de DO (n.r „domiciliul obligatoriu”) inițial, contestam și cei doi ani de închisoare, dar acești doi ani de supliment erau, în sfârșit... puneau capac la toate. L-am acuzat pe... (pe atunci era locotenent major), Livescu - securistul care se ocupa de noi atunci - era o bestie, un primitiv, un individ care nu știa să lege două cuvinte, în schimb, știa să bată, și, deși scria cu mare dificultate, totuși reușea să scrie rapoarte și eram convins că în urma rapoartelor lui, pentru că eu avusesem multe conflicte cu acest Livescu, mi se prelungise „domiciliul obligatoriu”. Un lucru aproape de necrezut în istoria DO-ului, după trei luni după acest memoriu, am fost chemat la Fetești de o persoană în civil...
Noël Bernard: Cui era adresat memoriul?
Paul Goma: După obiceiul nostru, noi trimiteam în cele patru puncte cardinale, așa ziceam. Adică, la Ministerul de Interne (Ministerul Afacerilor Interne, pe atunci), la Comitetul Central, la Consiliul de Stat și la... cred, la președinția Consiliului de miniștri, cam așa ceva. Oricum erau patru instanțe. Evident că nu le depuneam la Poșta din sat, pentru că n-ar fi ajuns, ci prin relații, rugam pe cineva să le depună undeva la București sau... așa mai departe. Deci, spre uimirea mea, am fost chemat la Fetești, unde cineva a trimis (eu am dedus, nu știu sigur), probabil, era din cadrul Comitetului Central cu problemele de MAI se ocupa, care, întâi, m-a înfricoșat, spunându-mi că, dacă cumva se va dovedi că nu e adevărat ceea ce susțin eu, voi fi condamnat pentru calomnie și pentru nu știu ce, iar dacă am dreptate, se va rezolva conform legislației socialiste.
Noël Bernard: În ce ani se desfășura acest lucru?
Paul Goma: '62. În momentul în care mie mi s-a prelungit „domiciliul obligatoriu”, li s-a prelungit și altor prieteni de-ai mei, care cu toții erau hotărâți să facă și ei demersuri ca să protesteze și să se ducă să-și vadă de treabă, însă s-au speriat. Era teoria: „Cui îi reclamăm noi pe securiști, tot Securității?” Eu însă tot n-aveam ce pierde, am făcut acest lucru și - miracol! - pe la Paști, am fost anunțat că pot să plec. Deci, nu mai făcusem din supliment decât aproape șase luni de zile.
Noël Bernard: Cum v-ați petrecut acești trei ani și jumătate în acest sat din Bărăgan?
Paul Goma: Eu am fost unul dintre cei favorizați. În primul rând, pentru că eu făcusem puțină pușcărie - făcusem numai doi ani de închisoare, eram relativ tânăr, eram relativ sănătos și, în afară de asta, eu nu aveam familie de întreținut, și, în afară de asta, eu însumi eram întreținut de părinții mei, care, chiar dacă erau niște oameni săraci, erau totuși salariași și asta însemna foarte mult lucru. Deci, eu în momentele în care nu puteam să lucrez sau nu-mi găseam de lucru, puteam să sper că mă ajută părinții, care îmi trimiteau o sută de lei (cu o sută de lei mă descurcam într-o lună de zile acolo, pentru că banii erau foarte grei în Lătești), îmi trimeteau pachete cu, să zicem, o bucată de slănină, cu două kilograme de pesmeți, pentru că pâinea era o problemă aproape de nerezolvat acolo, și, mai știu eu... niște pachete de țigări. O duceam o lună de zile! Însă, erau alți oameni care, nefericiții, făcuseră, știu eu... 10-15, poate și mai mulți ani de pușcărie. Unii făcuseră și prizonierat în Rusia. Prizonierat din care plecaseră spre libertate, iar, la Ungheni, îi așteptase duba românească. Au fost sute, poate, mii de oameni! Deci, trecuseră anii, familiile lor se distruseseră, ori muriseră soțiile, ori divorțaseră, și erau foarte mulți oameni care trebuiau să se întrețină singuri, or acest lucru era foarte greu, mai ales că când erai bolnav, când nu știai o meserie, știu eu, o meserie de dulgher sau zidar...
Noël Bernard: Oamenii trebuiau să-și găsească de lucru singuri.
Paul Goma: Oamenii trebuiau să-și găsească de lucru singuri în raza, teoretica rază, de 15 km, dar care rază nu era respectată, pentru că de multe ori Livescu ne hăituia și ne bătea în satul Bordușani, care era la doi kilometri de noi sau în satul Făcăeni, care era la doi kilometri și jumătate, asta era la cheremul lui Livescu și a tractoriștilor, care erau băieții lui.
În general, se lucra în agricultură, dar și asta depindea de campanii (știți bine că la noi și agricultura cunoaște „campanii”, noi nu am mai făcut pace, tot în război suntem). De pildă, iarna nu găseai nimic de lucru. Iarna erau foarte puțini oamenii, fericiții, care găseau un angajament, pe mai mult timp, la secțiile zootehnice, la îngrijirea vitelor, la, știu eu... spre sfârșitul iernii, începea selectatul cartofilor în silozuri, și ultra-fericiții, care știau să construiască sobe de teracotă, dacă era cerință - cum se spunea, atunci - făceau o sobă de teracotă în două luni, pentru că se plătea cu ziua, nu cu bucata. Lucram în agricultură la strânsul recoltei, la... în sfârșit, tot felul de treburi, dar și în construcții - se construiau crescătorii de porci; la canale de irigații; am lucrat la tăiat pădure în baltă (în insula Brăilei erau plantații de plop), la cules muguri de copaci - asta era munca cea mai plăcută pentru că erau culeși pentru industria parfumeriei; am descărcat șlepuri; am încărcat șlepuri; am tăiat răchită; am tăiat papură; am lucrat porci; am lucrat la tăiat cai...
Noël Bernard: La tot ce se găsea, pe scurt.
Paul Goma: La tot ce se găsea și la tot ce puteam noi ajunge, pentru că, de pildă, visul DO - iștilor era să capete un angajament de lungă durată la secțiile zootehnice. În primul rând, pentru că acolo era o muncă stabilă, știai, cel puțin, că pentru șase luni de zile ești asigurat. Munca era infernală, dar noi nu ne temeam de asta. Plata era bunișoară, se dădea un spor, știu eu... dacă era la îngrășătorie de vite, îți dădea un spor pentru sporul de carne, dacă lucrai la vaci - pentru sporul de lapte și așa mai departe. În afară de asta, circulând în aceste secții zootehnice, se mai putea fura ceva mâncare, știu eu... niște ouă de la vecinii... nu știu ce, mai o găină, care se făcea moartă, niște cartofi, oricum, nu se murea de foame. E adevărat, trebuie să spun, nu a murit nimeni de foame în DO, dar nu pentru că nu ar fi fost puși în această situație, ci pentru că totuși, totuși oamenii erau solidari în DO. Cu toate că, și acolo, continuau certuri, era firesc, pentru că nervii oamenilor erau solicitați și erau obosiți, însă de foame nu se murea. Cine nu avea ceva de mâncare se ducea la vecin, dacă vecinul nu avea - se ducea la celălalt și, până la urmă, tot găsea. Cam astea am făcut noi acolo. Am mai lucrat și într-un sistem de irigare, care se numea sistemul de la Chiora - un nume frumos - unde am lucrat la o mare pompă pentru sistemul de irigare de acolo. Cam asta era.
Noël Bernard: Ați avut posibilitatea, în acești trei ani și jumătate, să citiți?
Paul Goma: Da, asta era, într-un fel, când îmi aduc aminte de perioada aceasta de trei ani și ceva, o consider ca una dintre cele mai pline pentru mine, pentru că puteam să citim orice, puteam să ne aducem cărți, puteam să comandăm cartea prin poștă și prin cunoștințele noastre libere, oameni liberi, care puteau să circule, puteam să le cumpărăm, cărțile care existau în România, evident. Puteam să ascultăm radio. Nu exista curent electric în sat, însă aveam aparate (încă nu apăruseră aparate de radio cu tranzistor, aveam cu acumulator și cu baterii) și ascultam. Aveam un foarte modest aparat cu baterii „Doina” cu care, îmi amintesc, l-am auzit pe Castro, în timpul debarcării de la plaja Porcilor (n.r. Golful Porcilor, Playa Girón). Era Bărăganul, nu erau perturbări, aveam o antenă uriașă și puteam să prindem...
Noël Bernard: ...aproape orice.
Paul Goma: Aproape orice. Bineînțeles că în materie de muzică serioasă, noi ascultam posturile turcești - astea erau pentru noi cele care ne alimentau cu muzică, muzică serioasă.
Desigur că erau vizite noaptea, vizite ziua - din partea milițienilor, ale lui Livescu - însă nu au fost incidente notabile. Au fost niște lucruri neplăcute în contact cu autoritățile. Câțiva dintre colegii noștri au fost arestați și condamnați la „drept comun” pentru părăsire de domiciliu, dar astea au fost totuși accidente. În general, oamenii stăteau acolo și așteptau să treacă timpul să se libereze, sperând că afară va fi mai bine... speranță în van.
Sorin Cunea: Stimați ascultători, întrerupem aici prima parte a discuției dintre Paul Goma și Noël Bernard. Continuarea o puteți urmări sâmbăta viitoare, la ora 19 și 10 minute, ora României.
***
[Sursa: Hoover Institution, RFE/RL Romanian Broadcasting Department records, Radio Free Europe/Radio Liberty (RFE/RL) broadcast records, Record Nr. 2000c120.5553]
