Linkuri accesibilitate

“Aripioară sau picior” în România: cronicile culinare


Jurnalul de corespondent, semnat în fiecare luni de Dan Alexe de la Bruxelles.

Despre soarta conicarilor culinari - jurnal de corespondent de la Bruxelles
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:36 0:00
Link direct

Clasicul film de comedie francez "Aripioară sau picior", cu Louis de Funès (și Coluche), începe cu o scenă memorabilă în care patronul unui restaurant se înșeală în legătură cu identitatea unuia din clienți, pe care îl ia drept un degustător anonim, o iscoadă a unui important ghid culinar, din cele care distribuie stele restaurantelor.

Scena e delicioasă, personalul restaurantului, care tocmai îl tratase în mod mizerabil pe autenticul "mystery diner", deghizat, îl sufocă în schimb sub atenții pe un inocent client nebănuitor, care nu înțelege de ce primește deodată gratis, pe bandă rulantă, platouri de stridii, vin în plus, desert și un alcool de excepție în final, cu complimentele casei.

Desigur, adevăratul expert ostil, care fusese tratat cu superioritate de chelneri și lăsat să aștepte, redactează după aceea o cronică nimicitoare.

Mi-a venit în minte scena (și filmul) urmărind dezbaterea din ultimele zile, pe rețelele sociale românești, în legătură cu o cronică culinară despre un restaurant de la țară care, se spune, ar avea prețuri nerușinate sub pretext de sofisticăreală a ingredientelor sau pretinsă tendință "slow food".

România -- și Europa de est în general -- descoperă abia acum fenomenul cultural (dar și socio-economic) al hăcuielilor intestine din lumea gastronomiei, prin intermediul acelor mystery diners, trimiși să cineze incognito și să scrie cronici „oneste” și „neutre”, acordând apoi stele în mod „dezinteresat”.

Departe de-a fi o meserie de vis, mersul acesta viclean la muncă, prânzind și cinând zi de zi cu eprubete în buzunar și un termometru al prieteniei chelnerilor în celălalt implică o foarte solidă structură afectivă și declanșează serioase dileme morale în sufletul expertului mercenar.

Ce faci când personalul se arată excepțional de prietenos și primitor, dar mâncarea e execrabilă? Sau invers, când bucatele sunt de basm, dar chelnerii sunt mai dușmănoși decât un gardian din Gulag sau un garçon de cafenea de pe Champs-Élysées?

Am făcut asta de câteva ori, așa că pot oarecum judeca neînțelegerile din jurul mini-scandalului românesc cu acea cronică culinară. Ultima oară a fost o vară întreagă, în Croația, când principalul ziar croat, Jutarnji List, m-a trimis incognito, în lunile iulie-august, cu buget la discreție, prin insulele și orașele croate de coastă cele mai turistice de la marea Adriatică.

Seria mea de articole de atunci, nesemnate, zi după zi prin toate restaurantele, a avut mare succes, dar m-a epuizat moral și creativ. Mai ales când patronul unui restaurant din Split a amenințat ziarul cu un proces, după ce scrisesem că face un risotto prea sărat. Ziarul s-a simțit nevoit să precizeze că autorul fiind român, identifică din copilărie gustul și aroma prafului de Vegeta cu care se "îmbunătățesc" mâncărurile.

În schimb, a trebuit să recunosc că atunci când scrisesem că întreg personalul acelui restaurant are figuri de ciocli la înmormântare, ignoram că în acea parte a Croației, dacă folosești inutil unii mușchi ai feței (17 cu totul) arăți că ești un risipitor și un iresponsabil și că nu iei clientul în serios.

For a Split second

Parte din cronicile croate mi-au fost atunci rezumate de site-ul în engleză EuObserver (dar fără a păstra restaurantele): pe urmele lui Orson Welles în Split, de pildă; sau în Istria, în Rovinj, deși și acolo am avut reclamații după ce am dat numele unor baruri și restaurante în care totul era atât de scump, încât lansasem în mod serios ipoteza că în locurile acelea tacâmurile sunt spălate în cocktail.

Cronicile apăreau imediat, a doua zi după ce luam masa și, fiind anonime, devenisem în acel an teroarea litoralului croat, mai ales că fiind străin nu dădeam de bănuit prin restaurante. Am scris și cronici foarte bune, pozitive, entuziaste, despre minunății oneste descoperite în insulele Hvar și Murter, dar și lichidări necruțătoare ale unor pretenții scumpe. Am înțeles că în cele din urmă fusesem descoperit (probabil cu complicitatea cuiva din redacția ziarului), când la un restaurant scump și celebru din Dubrovnik am început să primesc, la terasă, precum în scena care deschide filmul „Aripioară sau picior”, stridii necerute, vin în plus și desert din partea casei.

Cu toate astea, cronica mea despre acel restaurant a fost nemiloasă: puseseră, ca și reclamagiii din Split, praf de Vegeta în supă și în sos. În final, ziarul mi-a revelat identitatea, făcând ca în acel an patronii de crâșmă pe la care trecusem să răsufle ușurați.

Știu însă de atunci că, precum în acel "efect al fluturelui", a scrie despre un restaurat, nu este niciodată un act inocent și poate avea urmări sociale și culturale grave. O învățătură care, iată, ajunge acum și în România.

XS
SM
MD
LG