După validarea de către Curtea Supremă a victoriei Maiei Sandu la alegerile prezidențiale, Igor Dodon a declarat, iar G4Media preia informația, că va participa la ceremonia de învestire, din 24 decembrie, și că, probabil, chiar în aceeași seară va zbura la Moscova, unde are programate mai multe întrevederi importante.
În presa de la București continuă discuția pe marginea rezultatului alegerilor parlamentare. Sunt consultați și istorici străini. Oliver Jens Schmitt, intervievat de Magda Grădinaru pentru spotmedia.ro, spune că „Reacțiile forțelor pro-europene din Republica Moldova ne arată ce trebuie să credem despre presupusul unionism al Alianței pentru Unitatea Românilor: o manipulare pentru a descuraja România în orientarea sa către UE și NATO. Cu siguranță, AUR nu este o forță care să susțină cursul curajos al politicii externe a Maiei Sandu. Oricine agită împotriva minorităților precum Sorin Lavric cochetează cu legionarismul, relativizează rolul lui Ion Antonescu în Shoah și stârnește resentimentele anti-occidentale, subminează drumul Moldovei către Occident. Dăunează intereselor oamenilor dintre Prut și Nistru, chiar dacă pretinde contrariul”. Pe Jens Schmitt îl interesează susținerea camuflată de care a avut parte această formațiune: „Extremismul AUR a crescut lent, în sânul unor Frății ortodoxe de sorginte neolegionară, pe care Biserica Ortodoxă Română le-a tolerat”, susține domnia sa, adăugând că nu este singura instituție din România aflată în spatele acestui partid, iar argumentul sună astfel: „ideile neolegionare, AUR și reprezentanții de vârf ai Academiei sunt promovați de către mediul de propagandă rus Sputnik”.
Celălalt istoric este britanicul Tom Gallagher. Discuția cu domnia sa este rezumată în ziarul Libertatea. Gallagher spune că „succesul nu are legătură cu calitățile AUR, ci cu slăbiciunile establishmentului politic”, care, dacă nu înțelege mesajul, va vedea cum această formațiune va rămâne, poate chiar va crește și va crea probleme. Clasa politică trebuie să devină „mai puțin egoistă, mai civică, mai responsabilă”. Ar fi destul, pentru că, în fond, AUR „nu e capabil să articuleze o viziune serioasă despre ce ar trebui să fie România. De fapt, niciun partid naționalist din România, din 1989 încoace, nu a reușit să facă asta”.
Cristian Pârvulescu semnează o analiză în Observator cultural în care numără deja pașii înapoi pe care președintele Iohannis va fi nevoit să îi facă în raport cu programul său de reforme. O reformă constituțională nu pare posibilă, e nevoie de o majoritate de 60%. Reforma administrativă este și de asemenea urgentă, „în condițiile în care interesele baronilor locali primează în fața nevoilor cetățenilor”. Nici ea nu se întrevede în actualul raport de forțe. Iar „Dacă nu vom modifica educația și sănătatea, vom plăti prețul. Avem o generație care a pierdut 2 ani din viață lor de educație, în vreme ce concurenții din Asia nu au închis școlile, au performanțe în educație și vor putea să ne concureze din plin peste 10-20 de ani”.
Pentru Ioana Ene, spotmedia.ro, important ar fi să se clarifice la nivel constituțional raportul de forțe la vârful statului. Altfel, România va bălti în ipocrizia de acum: președintele unei republici teoretic „prezidențiale” nu are de fapt pârghiile să-și realizeze programul. De unde suita nesfârșită de tandemuri președinte-premier ratate. Ultimul, Klaus Iohannis - Ludovic Orban.
