Vă invităm să facem o călătorie, desigur, imaginară, în Iran, o destinaţie mai neobişnuită pentru turiștii moldoveni. Ghid ne va fi fotograful Aurel Cepoi, autorul volumului recent apărut la editura Cartier „Ultimii și pierduții”, o carte, mai bine zis un album fotografic despre dispariția nomazilor iranieni. Aurel Cepoi a făcut cunoştinţă cu nomazi din cel mai mare trib, Qashqai, între altele, a dormit cu ei în corturi pe pământul gol. A tras cu pușca. Ca să sperie șacalii. A dansat la nunțile lor, a călătorit cu ei şi a mâncat din mâncarea nomazilor. Cu Aurel Cepoi a discutat Vasile Botnaru.

Europa Liberă: Astăzi vă propun un interviu mai deosebit, cu un călător care nu pur și simplu în mod egoist a înmagazinat ce a văzut, dar împărtășește cu noi impresiile dintr-un singur loc din multele locuri pe care le-a văzut. Scurt pe doi este Aurel Cepoi, prezentat drept fotograf, până nu demult toată lumea îl știa ca om de afaceri care a adus o importantă companie aici la Chișinău, a făcut traninguri, coaching ș.a.m.d., dar până la urmă a ieșit la suprafață talentul lui de fotograf și este una din lucrările pe care ni-o dăruie nouă, celor care Dumnezeu știe când vom fi ajungând noi în Iran, și nu oriunde, dar printre Qashqai, conglomeratul de triburi în cinstea căruia a fost numit automobilul de teren Nissan și lungesc vorba doar ca să vă fac să fiți mai intrigați. Țineți minte reclama aia a mașinii care sărea și multă lume s-a prins și a cumpărat mașina tocmai din cauza acelui procedeu de publicitate? Eu nu o să încerc să vă vând cartea asta, să vă determin să o căutați, dar totuși până la urmă vreau să vorbim neapărat cu autorul acestor minunate fotografii. Este un album de fotografii și Aurel Cepoi în motivație spune așa: „Odată soția mi-a zis hai să mergem în Iran”, stând ei la restaurantul din Oman în urmă cu patru ani, în mai 2017. Nu oricare soție poate să-i zică unui soț: „Hai să mergem prin Iran”, să dăm o fugă la Qashqai, și nu oricare soț o să se încumete să facă chestiunea asta. Poate o să ajungem și la amănunte, așa, mai de călătorie, mai de cinema. Întâi și întâi, Aurel, spune-ne, te rog, de ce dumneata consideri că asta merită atenția unui public din Moldova, și nu doar, pentru că în engleză, dar editat fiind la Cartier, editura din Moldova, de ce lumea trebuie să afle despre oamenii aceștia care trăiesc într-un mod foarte specific?

Aurel Cepoi: „Într-adevăr, am ajuns în Iran dintr-un noroc asemeni, norocul este Corina care a acceptat să poarte vălul și să poarte hainele lungi pe o căldură insuportabilă, știi regulile de acolo.”

Europa Liberă: Asta nu-i să-ți pui doar o broboadă intrând pe zece minute în biserică.

Aurel Cepoi: „Da. Deci, acolo toată ziua trebuie la 30-40 de grade să-l porți. Dacă inițial am vrut și noi să vedem țara asta cu istorie, cultură, tot ce are ea, acum știm situația de acolo, mai puțin interzis, mai puțin liber. Ajungând acolo, călătorind prin Iran, chiar am fost și invitați într-o seară să stăm într-o familie de nomazi din tribul Qashqai, că ei sunt mulți, fiindcă ei încep deja, unii din ei să se orienteze spre turismul de nomazi ca să-și mai diversifice încasările și astfel am aflat de faptul Qashqai e doar un trib și e cel mai mare, dar, de fapt, din diferite surse sunt până la 100 de triburi în Iran, ceea ce m-a intrigat, fiindcă înainte de asta mai văzusem eu nomazi deja sedentarizați prin Asia Mijlocie, Mongolia, dar faptul că în Iran atâția oameni încă duc așa o viață, mi se pare că este unicul loc din lume, dacă nu mă înșel, mai găsești prin Africa, dar foarte puțin.”

Europa Liberă: Dar motivația dumitale vreau să o înțeleg. Asta-i curiozitate turistică, e empatie umană, pentru că atunci când și remarcai aici în text, alăturea poți să vezi baterii solare și cântare cu greutăți, și puști, și niște lemne cărate pentru rug, și carne prăjită la rug, deci așa e o amestecătură care nu oricui i-ar plăcea, cum spui dumneata că Corina trebuia să stea cu văl și îmbrăcată în haine pe năduf, mai bine s-ar fi dus în Florența sau în Barcelona cu cineva?

Aurel Cepoi: „E adevărat, tot timpul am avut tendința aceasta de a vedea locuri mai puțin turistice și mai puțin umblate, și de a intra în esența localnicilor, adică mă interesează foarte mult fotografia documentară cu noțiuni de antropologie, ce fac oamenii, de unde se trag, ce istorii au, ce mai țin minte, ce știu, unde se îndreaptă și mi s-a părut Iranul cu toate triburile acestea un loc foarte interesant, să mă întorc ca să mă ocup doar de asta. În celelalte patru călătorii în care am fost singur n-am intrat în nicio moschee, n-am fost nicăieri, nu mă interesa nimic din Iran, dacă cinstit.”

Europa Liberă: Dar când zici de antropologie, cauți unde s-a conservat oamenii locului?

Aurel Cepoi: „Da, dacă ții minte când s-au deschis hotarele și mergeam noi prin România, încă mai prindeam acea transhumanță care mergeau de la munte la vale și invers ciobanii. În România nu se mai face chestia aceasta, iar transhumanța, adică migrația animalelor pe distanțe lungi recent a fost introdusă în patrimoniul mondial, fiindcă s-a demonstrat că transhumanța, de fapt, e ceea ce a amestecat popoarele, au descoperit locuri, s-au făcut, s-au desfăcut lucruri și rolul ei e foarte important în istoria omenirii. Aceste lucruri nu numai că au dispărut, dar dispar cu o viteză imposibil de oprit, e și de înțeles. Acolo am găsit ceea ce m-a interesat, anume să văd conservarea și, în același timp, cum vine vălătucul acesta de tehnologii, de schimbare a climei.”

Europa Liberă: Se consideră că civilizația, de fapt, îi strică pe oameni, da, natura o modifică. Dumneata ce ai spune în câteva cuvinte, ei suferă din cauza asta?

Aurel Cepoi: „Da, Iranul se confruntă cu o secetă ani de zile, zeci de ani de zile, respectiv toți acești oameni își pierd pășunile, își pierd animalele, se mută la oraș, devin altcineva, își pierd trecutul, nu mai au conexiunile celea care sunt cultura, arta. Vreau să spun un lucru, aici deja e și rolul statului, nici un nomad, nici un trib nomad din Iran nu scrie în limba lui, nu mai au limbă, ei doar vorbesc, toți au fost impuși să scrie în Farsi.”

Europa Liberă: Ei totuși sunt nefericiți sau sunt încă fericiți că sunt în sânul naturii?

Aurel Cepoi: „Ei sunt fericiți că sunt în sânul naturii și sunt nefericiți fiindcă de obicei statul nu are nevoie de oameni liberi, asta indiferent de Iran sau altă țară și tendința asta de a-i forța să se așeze în sate, să-și caute de lucru la oraș este tot mai evidentă. Au făcut ceva schimbări în ultimul timp, au un minister al nomazilor, au început să le aducă apă din cauza secetelor, dar nu la toți, sunt triburi preferențiale, de exemplu, Qashqai care au colaborat cu ei în eliberarea Iranului.”

Europa Liberă: Dar statul în general știe câți sunt ei? Ei se dau numărați, pentru că, scuză-mă, poate e nereușită analogia, dar la noi, de exemplu, tot nu se știe foarte exact câți romi sunt la Soroca sau până mai deunăzi se discuta, oare câți găgăuzi sunt și suntem în mijlocul Europei?

Aurel Cepoi: „Sunt cifre aproximative, e imposibil să se controleze, mulți nici nu se lase numărați.”

Europa Liberă: Dar când au nevoie de acte, merg la autorități sau nu au nevoie de acte?

Aurel Cepoi: „Majoritatea au acte, au tot, undeva au o viză de reședință în niște sate. Locațiile acestea care se mută ei de la munte la șes și invers nu sunt de capul lor, sunt bine stabilite de autorități. În câteva zile îl vizitează agentul constatator.”

Europa Liberă: Eu am pe cap o șăpcălie pe care dumneata mi-ai adus-o cadou și trebuie să recunosc, jumătate din colecția mea ți se datorează, și văd că și dumneata ai o șăpcălie exact ca asta de pe copertă, înțeleg că-i de la Qashqai de acolo, numai altă culoare, aici îi sură. Asta-i pâslă, nu?

Aurel Cepoi: „Da, e pâslă, se face în două-trei culori, se numește dogush, înseamnă două urechi, este unicul element național, tradițional pe care mai are voie să-l folosească tribul Qashqai și asta este o mândrie, fiindcă încă înainte de Al Doilea Război Mondial șahul de atunci a vrut să sedentarizeze cu forța nomazii. Îți dai seama, oameni liberi care circulă încolo-încoace nu putea fi controlați, le-au interzis să poarte hainele tradiționale, iar acum nomazii poartă costume.”

Europa Liberă: Da, în poză o să vezi blugi și cămeși, geci de piele, dar uite, în poza asta, de exemplu, un copilaș care are niște pantaloni, dar tot ornamentați. Asta-i o rebeliune, așa, estetică sau ce este?

Aurel Cepoi: „Da, poartă toți nomazii și iranieni mulți poartă adică pesh, dar e un pantalon comod pentru păstorit, îți ține răcoare, îți ține cald.”

Europa Liberă: Ce obiceiuri de-ale lor te-au dat pe spate? Tu ai văzut multe lucruri și e greu să te impresioneze, ai văzut tot felul de competiții, tot felul de obiceiuri, dar lucruri care te-au lăsat mască ca pe un european ce ești?

Aurel Cepoi: „Majoritatea lucrurilor pe care le fac încă cei care sunt nomazi adevărați sunt chestii pe care noi nu le-am văzut și nu o să le vedem aici poate la televizor. Am fost la o nuntă adevărată care e foarte rară acum, să nimerești la o nuntă în câmp deschis, cu corturi, deja toate se fac în restaurante și chiar la nunta la nunta la care am fost totuna mâncarea era adusă, ceea ce demonstrează că...”

Europa Liberă: Pe jumătate e autentică, da?

Aurel Cepoi: „Da, multe din tradiții se pierd.”

Europa Liberă: Dar tradiții din acestea, șocante?

Aurel Cepoi: „Chiar dacă sunt musulmani, ei nu prea se roagă, n-am văzut niciun nomad să se roage, chiar dacă sunt musulmani, ei au foarte multe activități păgâne, adică ce țin de zoroastrism, scriu, de exemplu, descântece și leagă la gâtul oii, scriu din Coran, din mai multe cărți, fac un descântec pe o foaie, pun acolo niște ierburi, o împăturesc de 155 de ori, o leagă la gâtul oii ca să se întremeze oaia și tot așa.”

Europa Liberă: Copiii învață? Am văzut că scrii că sunt școli primare care umblă după ei, însemnând probabil un profesor?

Aurel Cepoi: „Nu, nomazii călătoresc și stau împreună trei-patru corturi care sunt de obicei familii apropiate, verișori, rude, frați și iată dacă se adună mai mult de patru-cinci copii la qashqai, deci qashqailor li se deschide școala, instalează un cort și vine un profesor din satul vecin, cel mai apropiat loc, deci face naveta dimineața și seara profesorul, vine, face lecții cu acești copii, dar doar clasele primare și îi învață doar scrisul, matematica și Coranul. Cine vrea să învețe mai departe, respectiv deja singur abandonează viața de nomad, pleacă la oraș la rude și învață în colegiu, după asta ajung și la universitate, puțini din ei, dar... Cultura nomadă nu prea permite, de exemplu, fetelor să ajungă la universitate, adică chiar dacă fac colegiul, după asta trebuie să se mărite.”

Europa Liberă: Cât privește atitudinea față de femei, ai făcut cumva o trimitere clară în epigraf că soția dumitale a trebuit să poarte anumite haine, dar în general, rolul, locul femeii îi ca la musulmani sau și mai dur?

Aurel Cepoi: „Nu, chiar există un trib Lur, unde femeia are aceleași drepturi ca și bărbatul. În restul triburilor sarcinile familiale sunt foarte clar separate, bărbatul – păstorit, bani, muncă; femeia – casa, copiii și gata.”

Europa Liberă: Dacă te-aș ruga să scoți, sigur că este imposibil, ai 111 poze și ai justificat de ce, nu o să trădez secretul, să afle lumea de ce îs 111 poze, dacă ar fi să te rog să alegi top 5, de exemplu, și să le descrii, top 5 însemnând cele mai reprezentative pentru dumneata ca artist, ca autor și, mai ales, ca ceea ce trebuie să vadă lumea în acest album, după aia, dacă o să fii curios, o să-ți spun și eu care mi s-au părut de top.

Aurel Cepoi: „Vasile, eu am încercat să fac poze fiind acolo, în mijlocul lor, din perspectiva ca ei să nu mă observe. Nu am vrut să fac un proiect jurnalistic sau fotojurnalistic. La început am vrut să-l fac structurat pe ceva, dar mi-a fost atât de greu și la urmă am decis să-l fac, așa, haotic cum e și viața lor, cum îi întâlnești, cum nimic nu-i clar ce se va întâmpla, știi, mi-a fost mai ușor atunci, adică nu le-am pus după o istorie clară, am luat câteva familii de nomazi pe care i-am urmărit în locațiile de iarnă, de vară. Îmi place foarte mult poza în care la o nuntă este un clan care se numește Abivardi, un bărbat duce trei copii și are și un pușcoi în spate. E o chestie pe care nu o vezi în cultura lor, adică un bărbat să aibă grijă de copii e ceva deosebit.”

Europa Liberă: În schimb e mereu cu pușca?

Aurel Cepoi: „E mereu cu pușca. Acolo fiecare nomad are dreptul să aibă o pușcă, ele sunt înregistrate, dar am văzut și unele care nu cred că sunt înregistrate, mitraliere care nu cred că îți dă voie cineva să le ții.”

Europa Liberă: Și ei ce fac cu armele astea, vânează, se apără?

Aurel Cepoi: „Nu prea ai ce vâna în Iran deja, dar se apără de lupi-coioți. Ei petrec foarte mult timp seara la rug. De fapt, viața lor e între rugul de dimineață și rugul de seară, în rest sunt duși pe câmp, pe pășune, femeia face ceva în casă, trebuie să ai acel moment să prinzi pozele când e lumina mai bună, dimineața și seara, iar pozele sunt cu impact. Atunci când fac pâinea lor e ca foaia de țigară, să știi că pâinea aceea este tot mic-dejunul pe care de multe ori îl găsești la ei, nu prea mănâncă.”

Europa Liberă: Da, aici îmi coincide și părerea mea, pâinea văzută anume cu lumina soarelui care vine printre niște vergi ca și cum îi umplutura la aluatul ăla, la pâinea aia îi extraordinară. Toate pozele sunt făcute fără ca să fii observat, nimic regizat, niciodată nu i-ai pus, de exemplu, să mulgă capra în fața dumitale sau să meargă într-o direcție anume?

Aurel Cepoi: „Nu, nu fac așa ceva. Pentru asta trebuie să stai o zi-două cu ei ca să te simtă, nu toate familiile nomade sunt chiar atât de, să zicem, receptive, trebuie să le intri în încredere...”

Europa Liberă: Dar ai plătit?

Aurel Cepoi: „Pentru asta nu plătești, dar când pleci e de bun-simț să lași câțiva riali acolo, fiindcă ei au nevoie tot timpul, chiar dacă nu mor de foame, ei nu prea au bani cash, animalele pe care ei le cresc nu le mănâncă, pentru dânșii să mănânci carne este o ocazie rară.”

Europa Liberă: Dar ce fac cu animalele?

Aurel Cepoi: „Le folosesc pentru a vinde carnea, pielea, pentru a produce bani. Mâncarea lor e foarte săracă: pâine dimineața, ceai, două-trei ouă amestecate cu niște ceapă sau ceva de pe câmp cules, orez, seara, așa, un terci, cam asta mănâncă.”

Europa Liberă: Găinile astea care se ouă și care le-am văzut într-o poză, apropo, le poartă după ei în cuști?

Aurel Cepoi: „Da, le poartă după ei în cuști și eram odată la o familie de aceasta și mă uit eu că stătea un pui zgribulit și zic că ăsta mai bine îl mâncăm, decât îl mai lăsăm, știi, și el zice: ei, nu-i nimic, mi-au pierit ieri cinci de gripa aviară. Îți dai seama, nu a mai mâncat nimeni omletă.”

Europa Liberă: Dar erau la curent că e gripa aviară?

Aurel Cepoi: „Erau la curent că e gripa aviară, dar, mă rog...”

Europa Liberă: Dar ei cum comunică, apropo, cu lumea, de unde se iau știrile?

Aurel Cepoi: „Acum se revenim la partea aia cu tehnologiile, nu știu dacă există nomad care nu are două telefoane, unul care să fie smartphone, unde are Instagram, Facebook și altul, un celular mic ca să poată prinde sunete oriunde în munți ăia. Bine, exagerez, cei mai în vârstă nu au, dar în general au pagini pe Facebook, folosesc proxy, intră în sate, ei se duc la piață, își vând animalele. Cel mai tare, desigur, m-au impresionat cei care fac drumul acesta de 300-400 de kilometri încă pe jos, sunt foarte puțini, pentru că majoritatea acum își încarcă animalele în mașini și le mută, știi, în două zile ajung la destinație, dar am mers câteva zile cu o familie din tribul Shahsavan, e ceva, cum să zic, 40 de zile să mergi pe jos și seara să pui cortul, înșiri toate lucrurile, dimineața îl strângi, seara iar îl pui, fiindcă oile, caprele poți să le miști doar 5-6 kilometri pe zi.”

Europa Liberă: Și ei depind de animale, de fapt, asta-i ritmul vieții?

Aurel Cepoi: „Ei depind de animale, ploaie, vânt, mai mult ca atât, traseele vechi prin care circulau prin munți, prin scurtături nu mai sunt, au făcut autostrăzi și ei trebuie să meargă cu toate camioanele pe autostrăzi, cu animale pe marginea drumului, e o chestie care nu arată bine.”

Europa Liberă: Un amănunt care mă interesează, ai fotografiat copii, nu ai foarte mulți, asta e permis la ei?

Aurel Cepoi: „Nu ai voie să fotografiezi în școală, decât cu permisul învățătorului, dar te duci cu bomboane, baloane, și normal, și la noi la fel se întâmplă chestia asta, și-ți ceri voie, da, trebuie să-ți ceri voie de la toți. Eu tot timpul îmi cer voie să-i fotografiez, nu se știe cum vor reacționa, în primul rând, în al doilea rând nu este corect.”

Europa Liberă: Da, dar i-ai publicat neblurați. Și atunci, iată, aici la noi ai putea să fii condamnat pentru așa ceva, dai fețe de copii fără să-i blurezi.

Aurel Cepoi: „Tot timpul am avut acordul acestor fotografii, n-am stat, n-am fotografiat și am fugit de acolo, le-am explicat oamenilor de ce fac chestia asta și de ce trebuie să fac chestia asta. Bine, la unii glumeam că le fur sufletul, dar majoritatea au înțeles că e un lucru bun, iar reacțiile din Iran la carte au fost, din partea nomazilor, din partea triburilor foarte bune, fiindcă despre ei nimeni nu vorbește acolo, ei sunt undeva acolo ca parte a populației, dar nimeni nu vorbește despre ei.”

Europa Liberă: Dar nouă cum o să ne explici de ce i-ai fotografiat?

Aurel Cepoi: „În primul rând, am zis, e ceva deosebit, în al doilea rând, e ceva care poți observa cum dispare, vorbeam despre tradițiile acestea care dispar, plus că e foarte interesant satul, cum au venit acolo, de unde au venit. Știi că toate triburile nomade sunt turci, de fapt, în Iran, nu sunt perși, sunt oameni care au și ei rolul lor în istoria țării, în istoria regiunii, plus că unii...”

Europa Liberă: Înțeleg că te interesează ca au un popor marginalizat, niște oameni care, de fapt, sunt trecuți cu vederea?

Aurel Cepoi: „Da, uneori nu-i ușor cu ei, fiindcă lipsa de educație se resimte și asupra ta, adică, de exemplu, când stau 20 și vorbesc toți odată trebuie să accepți faptul acesta și să aștepți când îți vine și ție rândul să spui o vorbă sau să întrebi ceva.”

Europa Liberă: Dar cum ți-ai găsit traducător, comunicator, au pe cineva?

Aurel Cepoi: „Nu, ca de obicei, am mers pe calea cea mai grea, ghidul care era ghid de cultură, istorie cu care am fost prima dată și am călătorit, am văzut orașele acestea din Iran, eu știam de Qashqai, bine, dar nu știam că mai sunt încă atâtea triburi. Sunt zece mari triburi care pe urmă se împart în sub-triburi, și sub-triburile în clanuri și acolo mai departe te-ai pierdut în explicație, și i-am zis în felul următor, îl cheamă pe scurt Fey: „Aveți și voi niște albume, niște chestii cu nomazii aceștia?” Am fost în cele mai mari orașe: Shiraz, Ahvaz, Esfahan. Tot ce am văzut, am văzut niște albume, dar erau toate făcute în studio, adică cineva merge cu lumini, îi fardează, îi îmbracă frumos și zic că aceștia-s nomazii și eu am zis că: „Bine, hai să încerc să fac ceva mai deosebit, cum e zi de zi, cum arată dimineața, seara, noaptea, ce fac, prin ce trec”. Viața lor nu este ușoară, pentru mulți din noi ar părea un chin și chiar este.”

Europa Liberă: Am înțeles că cineva din colegii dumitale sau fotografi au avut necazuri după ce au mai încercat să intre pe acolo?

Aurel Cepoi: „Am evitat aceste conflicte, de fiecare dată zburam în alt oraș și plecam din alt oraș, adică luam viza pe aeroport din alte locuri. Iran nu este o țară în care funcționează autoritățile, îmi aduce aminte foarte mult de Uniunea Sovietică înainte de colaps și, adică nu prea se știa dacă am mai intrat, n-am mai intrat și de aceea schimbam orașele, dar ultima dată am fost întrebat mai serios, pentru că am cam îndesit-o. Problema este că dacă vrei să fotografiezi în Iran, se consideră jurnalism și pentru asta îți trebuie altă viză, ceea ce nu am vrut să fac, fiindcă atunci îți dau automat și însoțitor...”

Europa Liberă: Un KGB-ist...

Aurel Cepoi: „Și am intrat ca turist cu un minimum de bagaje. Mi-a mers, dar imediat după ce am terminat eu cu vizitele acestor mai mari clanuri, a pățit-o o americancă, care făcea cercetări serioase antropologice și venea des acolo, a fost arestată, asta știu.”

Europa Liberă: Deci, n-a plăcut pașaportul? Ultima întrebare: dacă o să ai ocazia, te mai duci?

Aurel Cepoi: „Aici e cu „da” și cu „nu”. Pe de o parte, există această temere, nu știi cum va fi recepționată cartea de către autorități, dacă cinstit...”

Europa Liberă: Dar încă nu știi? Nu știi dacă nu ți-au pus interdicție?

Aurel Cepoi: „Nu știu. Eu țin legătura cu cineva din ambasada iraniană, atașat cultural din București. O să-i trimit o carte-două, să văd ce zice, că niciodată nu știi ce surprize te așteaptă, noi am trăit într-o astfel de societate. Și doi: m-aș duce pentru oamenii ăia pe care i-am fotografiat, să le duc o carte să vadă, fiindcă asta le explicam. O să găsesc oricum o cale să le trimit aceste cărți, ei sunt foarte bucuroși, plus că pentru unii din ei e și o reclamă bună, ziceam că mulți din ei încearcă acum să atragă turiști, care dintr-un punct de vedere e și bine, că le dă o sursă de venit, din alt punct de vedere, totul asta deja știi cum, când vin năvală turiștii mult se pierde din autenticitate.”