Gândirea creativă este produsul forțelor umane. Nicio avangardă onestă nu poate sta la distanță de justiția socială. Fără o asemenea premisă, arta e văduvită de dimensiunea relațională, sfârșind prin a cultiva doar o formă de alienare privată.
Istoria ne-a demonstrat că este mai ușor să eliberezi o țară decât un popor. Libertatea nu este întotdeauna de găsit în tribunale, în școli sau pe câmpurile de luptă. Libertatea se găsește uneori în singurătatea actului creativ. Însă până și acel act este marcat de propria-i disciplină tăcută.
Cei care-și imaginează că se scutură de politică nu fac decât să practice alte jocuri politizate, sub alte nume. Niciodată în istoria civilizației occidentale nu s-a mai întâmplat ca artistul să fie într-atât de subjugat comerțului. Și, cu toate acestea, el insistă că posedă libertatea absolută.
Știm, sau măcar intuim, asemenea absoluturi nu sunt decât halucinații, autoamăgiri. Atunci când iraționalul devine artă, s-ar putea chiar să-l acceptăm. Însă atunci când arta irațională devine ideologie irațională, ar trebui să ne punem întrebări. Iar când ideologia irațională cucerește puterea, ar trebui s-o contestăm.
Diferența dintre maladie în cultivarea artei și cultivarea maladiei ca artă a subîntins una din marile bătălii estetice ale secolului XX. Chiar și așa, ea a mers dincolo de estetică.
Putem înțelege arta oricărei perioade, incluzând-o pe a noastră, doar dacă acceptăm faptul că întreaga artă oferă mai multe etaje de semnificație. Uneori, ea se naște dintr-o necesitate colectivă, alteori dintr-un răspuns individual subiectiv.
Ideile își au propria viață nu doar în accepțiunea celui care le promovează, ci și în ceea ce alții găsesc contestabil la ele. Albert Einstein a fost cel care a spus-o: cel mai grozav lucru e că lumea are un sens. Ideile intră în competiție pentru acel sens.
Dialectica a existat dintotdeauna. Cultura este epifenomenală. Omul cultural modern, în special dacă face artă, e sensibil la multitudinea de „forțe” care-l apasă. Nu știm dacă există vreo dovadă științifică pentru așa-zisul subconștient colectiv, însă există suficiente probe cum că o persoană creativă, cu sau fără talent real, nu concepe nimic doar din instinct.
Nivelurile artei și vieții prin care a trecut artistul alcătuiesc filogenia expresiei sale totale. Arta este o transformare imaginativă a cauzei și efectului. Altfel spus, arta de avangardă nu poate fi tratată drept ceva separat de tradiție.
În a doua parte a secolului XX, pentru prima oară în istoria artei, avangarda n-a mai fost o serie de mișcări independente, ci un establishment, o putere financiară. Așa cum avangarda politică a Rusiei s-a transformat în birocrații statului sovietic, tot așa, avangarda culturală de peste ocean s-a transformat în birocrația academico-rentabilă a Statelor Unite. Birocrațiile nu dezbat și nu cumpănesc. Ele există prin auto-expansiune și interes propriu.
Din acest punct de vedere, a supune cercetării calitățile avangardei însemnă a păși într-o arenă a intoleranței din toate părțile. A-i susține pe avangardiști și a-i vedea ca pe o necesitate culturală înseamnă a fi etichetat ca anarhist, drogat, persoană patologică. A-i critica pe avangardiști pentru trista lor predilecție pentru patologic, nihilism, droguri, anti-umanism, înseamnă a fi etichetat ca reacționar, clasicist, poate rasist.
Dezbaterea merită, totuși, riscul. Așa cum ne avertiza Balzac în „Comedia umană”, prin vocea lui Félicien Vernou, „ai putea lua anumite teorii drept vorbe goale, dar vine o vreme când argumentele îmbracă forma salvelor de tun și a ghilotinei”.
McLuhan, Marcuse și hiper-publicata „presă underground” au acționat sub flamura propriilor branduri teoretice în numele unei așa-zise rebeliuni. McLuhan s-a folosit de limbaj pentru a ne informa că acesta nu mai este de niciun folos, iar Marcuse de o veche intoleranță pentru a predica o nouă libertate. Asta a fost considerat „revoluționar”.
De vreme ce cuvântul „revoluție” a devenit un loc comun, chiar și cea mai trivială schimbare este considerată revoluționară și avangardă. Fiecare perioadă și-a avut propriile-i inovații și propriile-i fleacuri. Azi, mai mult ca oricând, orice lucru minor exploatat în fața a milioane de „spectatori” are o magnitudine la care Michelangelo, Shakespeare sau Bela Bartók nici n-ar fi putut visa.
„A schimba” a ajuns în timp să însemne „a stârni”, „a excita”. Istoria este plină de astfel de entuziasme, așa cum au arătat-o hitlerismul și stalinismul. Pentru mulți germani și ruși, cei doi bărbați erau lideri de avangardă. Erau palpitanți, diferiți, antrenanți, cutezători. Vorbeau în termenii viitorului și ai noii libertăți.
Fiecare rebeliune a avangardei ascunde omul care este sfânt și omul care vrea să pară a fi un sfânt. Poate că nimic nu merită mai mult atenția noastră decât esența rebeliunii. Între principii, care sunt adesea prejudecăți, și succes, care este adesea o modă, arta rebeliunii și rebeliunea artei în epoca rețelelor sociale și a internetului de mare viteză merită și azi anumite clarificări.
