Linkuri accesibilitate

Bătând toba cu pixul jurnalistic


Ateneul Român

Un gazetar vocal, Moise Guran, uns cu toate alifiile mediatice de-a lungul ultimelor două decenii, a anunțat zilele trecute, cu o regie demnă de filme mai mari, că a pus gazetăria în cui și că a decis să se consacre politicii.

Omul a avut o activitatea prodigioasă: a scris și emis biblioteci de vorbe și crede că e momentul să le vorbească cu folos. A fost primit cu covoare roșii de însuși președintele Uniunii Salvați România (USR) care speră ca jurnalistul să aducă nu doar căruțele de fraze, ci și admiratorii fideli ai emisiunilor sale. Relația dintre cei doi nu a fost mereu călduroasă ca acum iar Moise Guran a vărsat câteva hârdaie cu vorbe în capul celui care i-a devenit de zilele trecute șef de partid. Au decis amândoi că e mai profitabil să-și spele lenjeria în familie și să uite bătăile cu frișcă expirată.

Speranțele celor doi nu sunt vane. Cumva, de-a lungul timpului, gazetarul își asumase rolul de oracol economic, un fel de Dan Diaconescu al finanțelor, trecând prin ciurul și dârmonul emisiunilor sale tot ce mișca în acest domeniu și făcându-i să lase orice speranță pe toți ce intrau pe pagina lui de socializare. Știa tot ce mișcă în toate domeniile, sărise în lume ca Atena din țeasta lui Zeus, gata înarmat cu o gură mare și slobodă și cu o viziune 3600 asupra realității. Unora Revoluția din 1989 le-a produs hemoragii de vorbe. În timp, oamenii devin martirii propriei gramatici.

La auzul anunțului făcut de gazetar, mulți s-au simțit dezamăgiți. Le plăcea că acesta făcea pe apoliticul dând cu bâta retoricii în carul cu hârburi politice. Vindeca frustrările publice astfel că, după ce-i aplaudau bastonadele, oamenii se puteau duce la treburile lor, socotind că și-au înroșit suficient palmele în lupta cu sistemul. Fiecare cu blocajul lui profesional: unii la palme, alții la fălci.

Nimic nu prevestea din eterna lui cârcoteală că va sări pârleazul în grădina desfătărilor politice. Ba chiar spusese în mod repetat că-i detestă profund pe jurnaliștii care dădeau munca de teren pe tologeala din budoarul partidelor. Această scârbă de activismul politic îl făcea credibil, era un fel de a spune că el nu-și exploatează/explorează meseria decât pentru a ajunge la conștiința publică și la ratinguri cât mai mari de încredere și simpatie. Că este imparțial politic și atent la interesul național față de emisiunile lui. „Vă spun doar atât, scria el în 2015, nu detest nimic mai mult decât detest un jurnalist care își abandonează meseria pentru a intra în politică.” Jurnaliștii, spunea el, ar fi trebuit să se auto-lustreze, adică să-și impună o pauză de câțiva ani „să nu-i mai asocieze lumea cu ceea ce au făcut înainte.” S-a spus că reacționa indignat de defecțiunile unor colegi de breaslă dar, în perspectiva vremii, pare să fi fost doar invidia pentru ofertele de nerefuzat primite de alții, în vreme ce el se lupta cu audiențele microscopice ale unor posturi de radio ascultate în taxi și frizerii. Între timp, s-a răzgândit și a decis că e complicat să ții și sabia, și balanța justiției și că stresul e mai mic dacă ai ca deadline campaniile electorale odată la patru ani, și nu emisiunile zilnice sau „bunul de tipar”.

Din listele cu gazetari ajunși în politică poți scrie o istorie a culiselor puterii cuvântului în România. Ai zice că e un lucru pozitiv: gazetarii au limba ascuțită, cunosc realitatea la firul ierbii, au o viziune de ansamblu. Ei, cu puterea gândului, pot schimba perspectivele, pot influența masele, dincolo de interesele tribale ale vreunei grupări de mafioți (politici, economici). Ne-am luptat atât pentru o presă liberă și pentru a putea gândi cu capul nostru. Numai că puțini își pot ține capul pe umeri. Oricum, ideea că politicienii, indiferent de proveniența lor, trebuie să se priceapă la toate (avem nu doar traseiști politici, dar și instituționali, contabili care au condus Ministerul Sănătății și fotbaliști care au ajuns la Cultură), că trebuie să aibă opinii ferme și competente despre orice, că se pot conduce destinele unei țări cu un discurs frumos și vag face de zeci de ani ravagii în societatea românească. La fel și credința că avem nevoie de inflație de vorbe și metafore ca să schimbăm tendințele inflației bugetare. Că, dacă schimbăm într-o frază locul unei virgule, se schimbă locul ei și în bugetul alocat educației sau sănătății.

Acum mai puțin de un an, Rareș Bogdan, care se bătea pe audiențe radio-TV cu Moise Guran, intra în PNL invocând aproximativ aceleași argumente: grija față de țărișoară. Ar fi fost convins, spunea el, de soția fostului președinte PNL Ionescu-Quintus să abandoneze micul și strâmtul ecran TV ca să-și facă din Europa birou de lucru. Amândoi s-au folosit de stereotipia retorică a interesului public pentru a-și justifica conflictele de interese (de pildă, erau sau nu imparțiali când, pe vremea jurnalisticii, și-au adus viitorii șefi în emisiuni unde i-au periat cu grijă?). Cei doi erau/sunt îngrijorați (și) de faptul că „lucrurile degenerează în politica din România, derapează grav și poate vei putea face mai mult apărând libertatea presei, libertatea de expresie, încercând să faci ce ai făcut pe tv și în presă, dar de data asta în politică”, după cum spunea fostul inchizitor de la Realitatea TV. Și el pleca la un partid pe care-l făcuse de-a lungul timpului de trei parale. Acum își lua îndărăt paralele cu o dobândă amețitoare.

Dar lista jurnaliștilor care au făcut din pagina de articol o trambulină către lumea bravă și nouă a plevuștii politice este tot mai lungă. Renunțând la presă în momente în care presa oricum e pe catafalc, Guran și Bogdan nu fac decât să repună în scenă retorica victimizării, comună tuturor gazetarilor care au decis să îmbrace tricoul unei echipe politice ca să nu mai bată câmpii fără alt stăpân decât ratingul. Încearcă și ei, ca toți cei care au sărit pârleazul în politică, să ne prezinte dezertarea lor drept o demisie „de conștiință”. Probabil o analiză mai atentă a activității lor din ultimul an de gazetărie ne-ar spune multe despre imparțialitatea și conștiința cu care și-au drămuit insultele, lingușelile politice și timpii de emisie.

O mulțime de politicieni au cochetat de la tinerețe până la bătrânețe cu jurnalismul și unii nu se dezic nici aleși ai poporului fiind. Știu ei din cursul scurt al PCUS că și în redacția unei gazete ca într-o adevărată celulă de partid, se face adevărata inginerie genetică a sufletului omenesc. Acolo sunt sculerii-matrițeri care se ocupă de caroseria omului nou. Presa a fost mereu brațul înarmat cu pix al scenei politice, poate și pentru că (încă) e plină de greaua moștenire de propagandiști și activiști comuniști care au sărit peste noaptea Revoluției din arca sărbătorească a regimului comunist în canoea postcomunismului, de unde au abordat noile instituții de presă ca să-și facă acolo centrul de comandă nervoasă și enervantă al societății. Încă din primele zile de după Revoluție, presa, ca restul societății, a refuzat din lene sau instinct de conservare, să-și facă curat prin ogradă sau să stabilească niște criterii de onorabilitate. A considerat că amnezia salvează România de la grava criză socială care se prefigura. Mare parte din secția de presă și propagandă a partidului a ajuns să facă școală de jurnalism ca să spele creierii tuturor de emoții, memorii, resentimente, să-i împrietenească cu prezentul. Cum ar fi putut sta lucrurile altfel de vreme ce însuși decanul Școlii de jurnalism a fost pe vremuri redactorul-șef adjunct al Scânteii tineretului și-i învață azi pe gazetarii în devenire cum vine treaba cu libertatea de expresie și gândire. Iar adjunctul său de la gazeta comunistă e considerat făcător de gazete și i se spune „,maestre”? De pildă acolo, în redacția urmașei Scânteii Tineretului, adică la Tineretul liber, și-a făcut ucenicia Moise Guran ca reporter.

Dar jurnaliștii nu sunt mancurtizați doar în înaltele școli să nu iasă din cuvântul „maestrului”, ci sunt reeducați și la locul de muncă, după ce ies buimaci din facultate și ajung în apele tulburi ale interesele de grup. În școala de jurnalism, firește, nu li se spune mai nimic despre lumea reală unde dulăii flămânzi ai celorlalte puteri în stat abia-i așteaptă.

Mulți cred că e suficient un pix pe vârful căruia să țină în echilibru o lume volatilă unde eroii singurelor povești de succes sunt analfabeții funcționali sau instituționali ai politicii de ieri și de azi. Mulți dintre cei mulți au fost mereu manipulați fără să-și dea seama. Li s-a dat impresia că se bucură de favorurile unuia sau altuia când primesc la plic cine știe ce document confidențial și compromițător, cu condiția să nu întrebe nimic, doar să publice. Că vor mai primi. Alții știu bine ce fac: așa ajungi purtător de cuvânt la SRI sau mare demnitar prin Ministerul de Externe. Așa ajungi purtător de cuvânt la președinție sau guvern, la ministere sau instituții ale statului. Dresajul e simplu. Îl afli ca de la un câine de pază la altul, de la pudelul lui Pavlov: primești de mâncare doar atunci când becul este aprins și doar dacă mârâi în direcțiile indicate de cel care-ți scutură lanțul. Altfel ți se retrage acreditarea, nu mai primești informații, comunicatele acelea sarbede pe care trebuie să le transcrii în gazetă îi sunt interzise. Nu mai poți pune în direct întrebări tautologice mârâite în cască de zeii producțiilor de știri. Ești marginalizat în breaslă. Dacă ești incomod, curios, insistent, te pui de-a curmezișul și întrebi în răspăr, nici șef de secție la gazetă nu mai ajungi, nemite europarlamentar sau cine știe ce șef de filială de partid. Cine te-ar pune purtător de cuvânt dacă nu ai fi dovedit din plin, pe parcursul unor ani, că ești un competent purtător de servietă? Ar vrea vreun șef să fie reprezentat de cineva care să spună ce crede despre instituția pe care o reprezintă, să verse de la tribună direct în burtiera televiziunilor și în capetele de ziar nemulțumirile și invectivele antisistem? Deh! Jocuri de putere.

După îndelungi lecții despre cum funcționează presa, îi înțelegem pe jurnaliștii care-și urmează, ca zilele trecute, înarmați până în dinți cu camere, microfoane, pixuri și blocnotesuri miniștrii la vânătoare de învățători isterici care, vai! îndrăznesc să se răstească la copii în vreme ce școlile sunt în paragină, nu au WC-uri și suma prevăzută din buget pentru educație este înjumătățită de incompetențe administrative. De ce ai cere simț critic și echilibru unor jurnaliști care își admiră eroii deveniți parlamentari sau înalți demnitari de partid și de stat? Cum să le ceri să se indigneze în nume personal că actuala putere aplică cu asupră-de-măsură exact strategiile pentru care a fost dată jos fosta putere (ordonanțe de urgență în domenii sensibile, mită electorală, concedieri și angajări abuzive etc.) sau că președintele, de presupus imparțial, pe motivul că vrea să scape istoria de PSD (cu toate că partidul lui Ciolacu o face cu mult succes fără ajutor) vrea să rescrie legislația electorală și să provoace alegeri anticipate, insultând fie inteligența unora care văd bine legăturile de interese cu partidul, fie memoria altora care-și amintesc că și Băsescu, și Iliescu, și Ceaușescu făceau la fel: voiau unitate de monolit pe scena politică. Democrația e obositoare. Dar jurnaliștii au alte lucruri de făcut, în niciun caz să supere tigrii de carton ai politicii.

În treizeci de ani de zile, presa nu și-a pus multe probleme în legătură cu rostul ei pe lume. Nici publicul nu a pus prea multe întrebări și a continuat să vadă în presă cea mai importantă fereastră către lume, chiar dacă spartă sau afumată. E deja de domeniul patologiei culturale faptul că, deși se știa că presa este un instrument al propagandei și că, imediat după 1989, era scrisă, în linii mari, de aceiași gazetari ca înainte, cititorii continuau să consume hârtia de ziar în cantități industriale. Și nu, nu doar din interes casnic și gospodăresc pentru consistența ei, ci pentru informațiile publicate. Plumbul tipografic intrase în concepția multora despre lume și viață.

După 1989, jurnaliștii păreau mulțumiți că există. Singura lor grijă era Mașina șapte de hârtie de la Letea care făcea febră dacă politicienii răceau. În treizeci de ani presa nu s-a preocupat să stabilească niște principii deontologice, niște parametri sub (sau peste) care nu se poate trece. O nepăsare venită din autoconservarea propagandiștilor, din instinctul de apărare al boșilor mediatici sau politici. S-a muncit mult și cu mult rost în folosul exclusiv al agenților de influență din spatele scenei, adevăratul liant și șef al celor patru puteri în stat. În timp, lumea a aflat că unii influenceri au fost turnători sau chiar ofițeri la securitate; alții, mari granguri de partid și de stat; alții, agenți ai serviciilor secrete de azi. În paralel cu aceste devoalări, producția de print a scăzut cataclismic, jurnalismul investigativ, cât și cum era, a dispărut, lăsând locul noii generații de vedete: maneliști politici, eroi de telenovelă socială, senzaționalism de doi bani, ocultism și „habarnamism.” Toate aceste informații despre păcatele originare ale societății românești nu mai impresionează pe nimeni. Ba, după cum se vede, mulți vor să recadă în păcatul originar că e plăcut. Oamenii par să aștepte deja senini, cu zâmbete dacice pe chip, orice istorie senzațională, breaking news sau imagini care vă pot afecta emoțional. Presa i-a obișnuit cu orice scenariu, oricât de abracadabrant ar fi. Omul obișnuit își acceptă soarta pentru că, nu-i așa? scrie la gazetă că este inevitabilă. Dacă e inevitabilă, de ce ai mai încercat să i te împotrivești?

XS
SM
MD
LG