Linkuri accesibilitate

Bătălia diplomatică pentru Basarabia (18): Negocierile Titulescu-Litvinov de la Montreux (1936)


Întâlnirea dintre M. Ostrovski (stânga), ambasadorul URSS în România, și N. Titulescu la București

Cu regret pentru diplomația românească, reluarea raporturilor cu Moscova n-a fost urmată de nici un act categoric şi expres, din care să reiasă recunoaşterea juridică a graniţei din partea Uniunii Sovietice în privinţa drepturilor sale asupra Basarabiei. După cum arăta istoricul V. F. Dobrinescu, M. Litvinov a avut grijă ca redactarea schimbului de scrisori să nu împiedice formularea pe viitor a unor asemenea rezerve, iar N. Titulescu s-a ferit să ofere Moscovei prilejul de a contesta în mod formal, drepturile României asupra Basarabiei.

Recunoaşterea sovietică n-a fost urmată nici de alte acte care să reglementeze situaţia cu privire la raporturile contractuale de drept privat şi la repartiţia sarcinilor de drept public decurgând din necesitatea reglementării situaţiei juridice a unui teritoriu, care şi-a schimbat suveranitatea. Atât textul convenţiei de cale ferată între U.R.S.S. şi România, semnat la Moscova în februarie 1935, cât şi Convenţia privind reglementarea navigaţiei pe Nistru nu cuprindeau nici un indiciu care ar fi recunoscut existenţa unei situaţii juridice clare între cele două state în privinţa frontierei comune.

Regele Carol al II-lea
Regele Carol al II-lea

Cauza acestei situaţii era faptul că în spatele noii tonalităţi adoptate de diplomaţia sovietică, Moscova rămânea la fel de intransigentă în problema Basarabiei. Mai explicită „Krasnaia Bessarabia’’ consemna, în unul din numerele sale: ,,Se încearcă o tratare a reluării relaţiilor sovieto-române ca soluţionarea problemei Basarabiei. În cazul Basarabiei şi România trebuie să ştie acest lucru, politica U.R.S.S. rămâne neschimbată, iar problema Basarabiei continuă să fie deschisă’’.

În discuţiile confidenţiale cu şefii misiunilor străine şi înalţi diplomaţi, N. Titulescu menţiona în permanenţă pericolul intervenţiei sovietice, considerând Uniunea Sovietică un duşman la fel ca şi Ungaria, iar dacă trupelor sale li se permite trecerea prin teritoriul românesc, aceasta nu le va scoate nu numai din Basarabia, ci şi din Moldova românească. În condiţiile unui iminent conflict sovieto-german, putea apărea momentul când trupele sovietice, fără permisiunea României, puteau intra pe teritoriul ei, conform articolului 16 al Ligii Naţiunilor sau în baza altor hotărâri şi să nu mai plece. Pentru evitarea unei astfel de situaţii N. Titulescu a dorit semnarea unui acord preventiv, care ar fi limitat posibilităţile tranzitării trupelor sovietice prin teritoriul românesc, iar acesta urma să fie stabilit în limitele unor acorduri internaţionale. Argumentele lui N. Titulescu au fost convingătoare pentru regele Carol II şi guvernul Tătărescu care, la 12 iulie 1935, îl autorizase să semneze un Pact de asistenţă mutuală cu U.R.S.S. în numele României.

Primul sondaj privind semnarea tratatului sovieto-român a fost făcut de N. Titulescu la 24 ianuarie 1935 în discuţia cu M. S. Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti. Referindu-se la pact, N. Titulescu îi arăta că el trebuia să fie analog celui sovieto-francez, dar spre deosebire de acesta, care stabilea asistenţa numai în cazul unei agresiuni din partea Germaniei, guvernul român dorea extinderea sa la toate frontierele României, inclusiv cu Ungaria. Ministrul român a ţinut să precizeze că pactul nu va putea fi încheiat fără stabilirea exactă a frontierei fiecărui stat, inclusiv cea de la Nistru. Conform instrucţiunilor lui M. Litvinov, M. Ostrovski a declarat că U.R.S.S. nu va recunoaşte niciodată alipirea Basarabiei cu România şi nu va acorda asistenţă împotriva Ungariei atât timp cât Bucureştii refuză denunţarea tratatului polono-român, pe care Moscova îl considera antisovietic.

În luna septembrie 1935, N. Titulescu s-a întâlnit cu M. Litvinov la Geneva, unde, fără a pretinde începerea tratativelor, a adus discuţia despre eventualitatea semnării unui pact de asistenţă mutuală între România şi U.R.S.S.. Pactul era conceput de N. Titulescu în spiritul pactului sovieto-francez dar avea unele rezerve reieşind din natura relaţiilor sovieto-române. Ministrul român de externe dorea, ca în cadrul ajutorului reciproc pe care părţile semnatare urmau să şi-l acorde, Uniunea Sovietică să garanteze independenţa naţională şi integritatea teritorială a României. Propunerile României n-au fost acceptate iniţial de M. Litvinov. Moscova invoca lipsa de reciprocitate reală, determinată nu numai de aportul relativ neînsemnat pe care România l-ar fi adus în ipoteza că Uniunea Sovietică ar fi devenit victima agresiunii, dar şi de situaţia geostrategică în virtutea căreia România era expusă cea dintâi atacului german sau ungar. În consecinţă, obligaţia de acorda asistenţă ar fi revenit înainte de toate Uniunii Sovietice.

M. Litvinov și N. Titulescu în timpul întâlnirii de la Montreux
M. Litvinov și N. Titulescu în timpul întâlnirii de la Montreux

În urma negocierilor de la Montreux (20 - 21 iulie 1936), M. Litvinov anunţa Moscova că a ajuns la un acord cu N. Titulescu asupra ,,tuturor problemelor litigioase’’ şi au parafat principiile de bază ale tratatului sovieto-român de asistenţă mutuală. El cuprindea patru puncte: 1) Asistenţă mutuală în cadrul Ligii Naţiunilor, neîndreptată împotriva unei ţări special vizate, ci în general contra oricărui agresor european. 2) Intrarea în acţiune a fiecărei din cele două ţări numai când Franţa va intra în acţiune. 3) Guvernul U.R.S.S. recunoaşte că, în virtutea diferitelor sale obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală în acest sens guvernului regal al României, după cum guvernul regal al României recunoaşte că românii nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre U.R.S.S. fără o cerere formală a U.R.S.S. 4) La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, tot aşa cum la cererea guvernului U.R.S.S., trupele române vor trebui să se retragă pe teritoriul U.R.S.S. la est de Nistru.

Semnarea tratatului de prietenie şi asistenţă mutuală urma să aibă loc, conform propunerii făcute de M. Litvinov în septembrie 1936 la Geneva. Însă N. Titulescu greşea când afirma că propunerea lui M. Litvinov de a finaliza negocierile la Geneva era o consecinţă a faptului că acesta a elaborat pactul cu titlu personal, fără a angaja guvernul sovietic. Documentele diplomatice sovietice sus menţionate arată că Moscova era la curent cu parafarea principiilor acordului sovieto - român, iar M. Litvinov era autorizat în acest sens. Amânarea negocierilor până în septembrie 1936 are, credem, altă explicaţie, legată de propunerea făcută de N. Krestinski lui Stalin la începutul lunii iulie 1936, privind atitudinea faţă de tratativele cu România. Moscova era convinsă, şi rapoartele lui M. Ostrovski, ministrul sovietic la Bucureşti, confirmă acest lucru, că ,,steaua lui N. Titulescu apune, la Bucureşti, fiind tot mai insistente discuţiile privind demiterea sa.’’ Corelate cu informaţia că la conducerea României s-ar afla un „guvern fascist” (este vorba de guvernul Goga, considerat de extremă dreaptă), care ar favoriza apropierea de Germania, demiterea lui N. Titulescu era privită de Uniunea Sovietică ca un început de reorientare a politicii externe româneşti. Din aceste considerente, diplomaţia sovietică a preferat să aştepte desfăşurarea ulterioară a evenimentelor în România pentru a vedea dacă era sau nu oportună semnarea tratatului.

În legătură cu tratativele de la Montreux mai trebuie, însă, dezlegată o enigmă: de ce nu a anunţat N. Titulescu parafarea principiilor viitorului pact la Bucureşti? Acest lucru se desprinde tranşant din discuţiile avute ulterior la Geneva între noul ministru de externe V. Antonescu şi M. Litvinov, când primul a dezmințit cunoașterea acordului de la Montreux. Tăcerea lui N. Titulescu va putea fi explicată, credem, prin prisma prevederilor pactului de asistenţă parafat de acesta la Montreux împreună cu M. Litvinov.

Montreux în anii 1930
Montreux în anii 1930


Punctul întâi al pactului nu avea vreo semnificaţie deosebită. În perioada la care ne referim, autoritatea instituţiei de la Geneva era într-un declin evident, iar referirea la Societatea Naţiunilor nu s-a făcut decât pentru a crea impresia continuităţii spiritului colectiv de securitate. Referinţa la sincronizarea cu acţiunile Franţei n-a fost acceptată de M. Litvinov, dar era necesară pentru România, care dorea garanţia acţiunii Franţei în cazul utilizării prevederilor pactului. Nu era o chestiune de principiu, astfel încât ambii au acceptat în cele din urmă punctul doi. Din punctul trei nu se poate reţine decât posibilitatea trecerii Nistrului de către armata sovietică pentru a înainta spre apus. Reciprocitatea era o formalitate acordată României conform cerinţelor unui tratat internaţional. Punctul patru era de natură să calmeze spiritele în România, care, după cum am văzut anterior, cu ocazia dezbaterilor din Parlament, avea legitima nelinişte că trupele sovietice, odată intrate pe teritoriul român, ar putea să nu mai plece.

În realitate, textul elaborat la Montreux, în spatele unor formulări juridice confuze, nu prevedea decât posibilitatea tranzitării teritoriului român de către armatele sovietice în caz de conflict. N. Titulescu a depăşit limita împuternicirilor atribuite la 14 iulie 1936, exprimată prin acordul principal de trecere a trupelor sovietice prin România. Din această cauză, a ezitat să anunţe regele şi guvernul despre pact, ştiind că Bucureştii au fost întotdeauna categoric împotriva oricărei prezenţe a armatei sovietice pe teritoriile aflate sub suveranitatea sa. Firesc este atunci să ne întrebăm din ce raţionamente N. Titulescu a acceptat principiul tranzitării, cu atât mai mult cu cât, personal, se angajase să nu admită acest lucru? În nici un caz n-a făcut-o din sovietofilie, aşa cum a fost învinuit la Bucureşti. Acţiunea sa era perfect sincronizată cu cea a Franţei şi este puţin probabil că trecerea efectivă a armatei sovietice prin România era luată în serios de ministrul român de externe, dacă avem în vedere atitudinea regelui şi guvernului. La fel ca şi Parisul, N. Titulescu dorea să convingă Germania că, în caz de conflict armat, va trebui să lupte pe două fronturi: împotriva Franţei şi Marii Britanii în apus şi împotriva Uniunii Sovietice, prin România în răsărit.

Intenţiile sale, însă nu s-au realizat. La 29 august 1936 avea loc o remaniere guvernamentală în România în urma căreia N. Titulescu pierdea portofoliul de ministru de externe.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG