Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

joi 21 februarie 2019

Calendar
2019 2018
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
Cetatea Tighina (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Am încercat în mai multe rânduri să prezentăm realitățile din perioada anilor 1917-1918 și dincolo de capitala provinciei Chișinău, oferind perspective nuanțate asupra situației din alte regiuni și orașe ale Basarabiei. În cele ce urmează, dorim să vă prezentăm Benderul de altă dată, prin prisma unui interviu cu maiorul Eugen Adamovici, realizat de poetul și gazetarul bănățean Cassian R. Munteanu și publicat în ziarul „Sfatul Țării” din 15/28 august 1918.

Eugen Adamovici (Foto: BCU, Iași)
Eugen Adamovici (Foto: BCU, Iași)

Eugen Adamovici a fost un militar român, notar public, aviator, profesor și om politic născut la 11 iunie 1876, în comuna Lipcani, județul Hotin (actualmente raionul Briceni – n.a.). În 1893 s-a refugiat în România, unde a absolvit Școala de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie București, fiind avansat la gradul de sublocotenent în 1901. În 1910 face parte din misiunea militară română trimisă de regele Carol I la țarul Nicolae al II-lea. În 1912 obține brevetul de pilot și e numit profesor la Școala de Aviație București.

În intervalul 1905-1913 acesta menține legătura cu sora sa, Adela Adamovici, învățătoare la Telenești, Verejeni și Saharna, în județul Orhei. Îi trimite multe cărți didactice și literare primite de la Casa Școalelor, prin intervenția lui Spiru Haret și a mareșalului Averescu. În 1913, legătura este descoperită de colonelul rus de jandarmi Nordberg, ceea ce are ca urmare destituirea și deportarea Adelei Adamovici.

În 1913, Adamovici lua parte la cel de-al Doilea Război Balcanic, iar în Primul Război Mondial este comandantul Corpului de aviație (R.G.A.). În 1918 revine în Basarabia, unde îndeplinește funcțiile de prefect de Tighina (Bender) și Cetatea Albă și Director de interne. După Unirea Basarabiei cu România este ales deputat în mai multe rânduri; a fost autorul mai multor lucrări militare, tratate de religie și filosofie; a fost decorat cu Virtutea Aeronautică (furagieră), Coroana României în grad de Comandor și Steaua României în grad de Ofițer. La momentul interviului fusese de curând numit prefect al județului Bender (Tighina).

Raționamentul acestui interviu ni-l descoperă chiar gazetarul Cassian R. Munteanu, care consemnează: „În Basarabia, ca și în România, se comite aceeași greșeală când se concentrează toată atenția asupra capitalei, a Chișinăului. Provincia basarabeană, pentru cei mai mulți, este necunoscută. Și, de fapt, aci se muncește mult, dar și modest și tăcut. De aici pornește românizarea adevărată, care va cuprinde și centru rusificat. Să nu ne mire că trebuie să vorbim de românizare într-o provincie românească. Basarabeanul, care și acum ezită între numirea de moldovan și român, în cursul vremilor doar limba strămoșească și-a mai conservat-o în mod instinctiv; încolo se împăcase cu legea și administrația rusească. Am ținut să vorbesc cu dl. maior Adamovici, prefectul județului Bender, pentru a lua informații supra activității oficiale de românizare, ce s-a desfășurat aci, la poarta de răsărit a României”.

Interviul este structurat în câteva compartimente, primul fiind intitulat „La poarta Basarabiei”, Adamovici considerând că Benderul poate fi considerat poarta României, din punct de vedere economic, comercial, industrial, etc, dar el este și o poartă prin care a străbătut „curentul dezastruos cu elementele bolșevismului, care era să cuprindă și chiar a și cuprins în parte poporul moldovenesc cu cugetul său cel curat, dar cu conștiința naționalității adormite”. Pe aici au intrat și tot pe aici au ieșit masele de briganzi bolșeviste și în drumul lor au lăsat urme de distrugere morală și materială incalculabile; tot aici se găsesc mormintele mai multor ostași români, căzuți pe malul Nistrului în luptele „cu dușmanii rătăciți ai omenirii și pentru frații noștri basarabeni”.

Podul de la Bender (1918) (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Podul de la Bender (1918) (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

După ce a cunoscut județul „în tot cuprinsul său, cu nevoile, defectele și bogățiile sale morale și materiale”, noul prefect observa că „din punct de vedere moral, fără a mă referi la naționalități, care formează o bună parte a acestui județ limitrof cu Ucraina și Akkermanul, în județul Bender tot ce este moldovan este expresiunea cea mai vie a sufletului curat, a cugetului pervertit. Numai conștiința naționalității are nevoie să fie trezită”. Pentru această sarcină Adamovici credea că se cerea apostolat, care trebuia să fie „înaintea oricărei școli politice”.

Vorbind la capitolul „Dezorganizare și inerție”, prefectul constata că „nu exista nicio autoritate care să coordoneze toate organele din județ... Comitetele sătești (primăriile) nu-și cunoșteau îndatoririle sau, dacă le cunoșteau, nu le îndeplineau, fiindcă atât ele, cât și volostele (plășile) nu aveau organ superior”. Pentru a înțelege mai bine haosul din administrație se arăta că primăriile, volostele și secțiile de poliție aveau dosare întregi de corespondență nerezolvată de 2 și 3 ani.

Eugen Adamovici. Portret de epocă (Foto: BCU, Iași)
Eugen Adamovici. Portret de epocă (Foto: BCU, Iași)

În compartimentul următor al interviului, Adamovici explica „un cuvânt și o instituție nouă - prefectura”, care era străin și ca termen și ca instituție pentru Basarabia. Înaintea prefecturilor în Basarabia existau așa-zisele comisariate județene, înființate de guvernul Kerenski în 1917. În momentul preluării, oficialul român îl găsea „compus dintr-o masă și două scaune, și acelea împrumutate. Masa se găsea într-un colț al unei camere din biroul zemstvei, în care lucrau funcționarii acesteia din urmă... funcționarii, neavând de lucru, nici loc unde să lucreze, făceau cu schimbul serviciul”.

În continuare, Adamovici ne relatează în detalii felul cum a organizat funcționarea instituției, această detaliere fiind o mostră o felului cum și-au început activitatea instituțiile românești în Basarabia. „Românizarea Prefecturii Bender, povestește militarul, am început-o de la mine, făcând imediat ștampilele, firma prefecturii cu anteturi și corespondența cu Directoratul Internelor, românește, numai aceea pe care dovedeam a o scrie eu singur, făcând și concepte, și pe curat”. La început nu avea niciun funcționar care să-l ajute în activități, „totuși am persistat în a le face până mi-am recrutat un secretar (C. Iamandi) de la Primăria Iași, care, datorită domnului primar Botez, mi-a fost de mare folos”. Mai târziu și-a cumpărat mașină de scris și a început a învăța a scrie, „de la un timp reușind a coresponda cu directoratele scriind românește la mașină, imitând prefecturile fericite din țară”.

În curând era să fie emis ordinul Directorului Internelor ca absolut toată corespondența să se facă cu centrul românește, pentru asta fiind angajați doi secretari, ca rezultat al satisfacerii cererilor de creștere bugetară. „Actualmente, constata Adamovici, am ajuns să corespondez românește cu centrul, iar în județ trimit românește numai ordonanțe și câte un ordin sumar și pe înțelesul graiului moldovenesc. În modul acesta, administratorii de plasă, care aproape toți vorbesc moldovenește, fac un exercițiu forțat în limba moldovenească scrisă”.

Pentru redresarea acestei situații, prefectul vedea extrem de utilă implicarea jandarmilor de la sate: „În fiecare reședință de plasă sunt secții de jandarmi rurali, care au cancelariile lor cu furieri sau secretari bine cunoscători ai redactării de corespondență. În județul Bender fiind 12 plăși, s-ar putea ca jandarmii de la reședință să dea concursul lor administratorilor de plasă în a le ceti corespondența care le vine de la prefectură”.

Ultima parte a interviului descrie o situație critică în care se afla Basarabia în vara anului 1918, din cauza lipsei de transport și a drumurilor, „căci chiar dacă prefectura are un automobil, nu are în schimb niciodată benzină”. Drumul de la Chișinău la Bender (56 km) a fost parcurs odată de Adamovici în „11 ceasuri în loc de două, iar altădată, când m-am hazardat a pleca în județ în inspecție, am făcut o jumătate de drum călare, cu jandarmul după mine. Stricasem trei camere pe drumurile cunoscute ale Basarabiei și am fost nevoit să le procur cu 100 ruble una”.

Oficialul încheia printr-un apel la „răbdare și suflet, fără de care nimic nu se va putea face în scumpa noastră Basarabie”.

Prizonieri români în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

Petrecerea timpului în lagărul Sopronnyék

În afară de prezența la apel, prizonierii puteau utiliza timpul după cum credeau de cuviință. În primele luni petrecute în lagărul Sopronnyék ofițerii prizonieri nu aveau știri din afară. Treptat, viața a devenit suportabilă, atât cât se putea în condiții de prizonierat. Oamenii puteau să se plimbe pe aleile lagărului, unii povesteau diverse, alții citeau cărți variate, trecute de la unul la altul. Cei slăbiți stăteau întinși în pat, unii dormeau în timpul zilei.

S-au constituit cluburi în lagăr, unde cei care stăpâneau un domeniu țineau conferințe. Pentru a-și petrece timpul mai ușor, unii prizonieri care știau limbi străine, profesori în viața civilă, au început să le predea celorlalți germană și franceză.

Într-o baracă a prizonierilor ruși, soldați, se improvizase o scenă pentru spectacole. Trupa rusă a dat spre jumătatea lunii decembrie 1916 mai multe reprezentații teatrale, dansuri căzăcești. Românii au asistat la o reprezentație dată de ruși, în rândurile cărora erau unii gradați care în viața civilă erau intelectuali. Chiar dacă nu înțelegeau limba, românii apreciau jocul actoricesc, muzica și dansurile specifice rusești.

Prizonierii români pricepuți la muzică au putut să-și cumpere instrumente diverse (viori, chitare, violoncele, tobe, clarinete, flaute) și note muzicale, apoi să constituie o orchestră și un cor. Unii dintre ei abordau foarte serios cântatul la instrumente ori își utilizau vocea. Exista și un profesor la Conservatorul din Iași, care interpreta diverse piese la violoncel. De asemenea, se cânta un repertoriu de arii oltenești, pentru că în majoritate ofițerii prizonieri erau din „Grupul Cerna” și din „Grupul Dunărea”, care avuseseră în componență îndeosebi oameni din Oltenia.

Prizonieri români în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/prizonieri-romani-5)
Prizonieri români în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/prizonieri-romani-5)

Cu acordul comandantului lagărului, ofițerilor prizonieri care aveau ca profesie sau ca pasiune pictura, desenul, arhitectura etc. li s-a permis să-și achiziționeze din oraș cele necesare pentru lucrările lor. Este drept că erau puțini cei cu preocupări de pictură și desen. Între prizonierii aflați în acest lagăr se afla și pictorul Arthur Verona, locotenent în rezervă într-un regiment de cavalerie. Acesta se înrolase ca voluntar în Armata Română, se distinsese în lupte și căzuse prizonier cu „Grupul Cerna”. Verona a făcut mai multe schițe și picturi inspirate din viața de prizonier la Sopronnyék. De altfel, prizonieratul a marcat o schimbare în concepția plastică a lui Verona, de la tendința sămănătoristă, idealizantă, spre un realism evident, în acord cu experiențele artistului și ale celor din jurul său, cu transformări interioare. La eliberarea din prizonierat, Verona și-a luat cu el ceea ce crease în această perioadă. Un incendiu a distrus la jumătatea anilor 1930 cea mai mare parte a acestei opere; totuși, unele lucrări s-au păstrat.

Prizonierii reușiseră să adune o minibibliotecă, formată din peste o sută de volume, de o mare varietate tematică. Unele cărți fuseseră trimise de Crucea Roșie Română de la Geneva. Erau romane diverse, lucrări de istorie literară, cărți de drept, manuale pentru învățarea limbilor străine, autori germani și francezi. Nimeni nu citea tratate de strategie sau tactică militară. Experiența recentă le arătase că vechile concepții asupra bătăliilor erau perimate.

Un ofițer român în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/prizonieri-romani)
Un ofițer român în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României, http://www.marelerazboi.ro/razboi-catalog-obiecte/item/prizonieri-romani)

În lagărul soldaților ruși, aceștia improvizaseră o biserică ortodoxă într-o baracă mare, neîmpărțită în camere. Românii de la Sopronnyék au obținut dreptul de a avea și ei slujbe religioase duminica, oficiate de preotul lor militar, prizonier și el. Înainte de război foarte puțini ofițeri mergeau regulat la biserică. Acum, în lagăr, o făceau aproape toți. Nevoie de a schimba atmosfera juca, desigur, un rol în această frecvență sporită, dar și căutările spirituale erau de luat în considerare.

În pofida îmbunătățirii condițiilor de viață în a doua parte a anului 1917, moralul prizonierilor continua să se înrăutățească pe măsură ce se prelungea captivitatea. În nopțile lungi de iarnă mulți aveau insomnii. Erau discutate și zvonurile care circulau în lagăr. Unele informații vehiculate nu se știa de unde și cum veneau, dar aveau să se dovedească suprinzător de corecte.

Un ofițer român priceput la cartografie a făcut în iarna 1917/1918 o hartă mare a Europei, de dimensiunea peretului unei camere, chiar pe cartonul care izola clădirea. Erau trasate fronturile așa cum se știa – din diferite surse – că erau atunci. Harta îi reunea pe mulți prizonieri, care discutau pe marginea evoluțiilor militare, de regulă luându-le în considerare pe cele convenabile. Era o modalitate de a petrece timpul în mod ceva mai plăcut, atrăgător, inclusiv prin proiectarea dorințelor într-o formă grafică la îndemână.

Căpitan român prizonier în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)
Căpitan român prizonier în Germania (Foto: Expoziția Marele Război, 1914-1918, Muzeul Național de Istorie a României)

La Sopronnyék era permis jocul de cărți, ocupație de altfel foarte răspândită între ofițerii români. Se juca inclusiv noaptea, după ora stingerii, ofițerii prizonieri punând pături în ferestre, pentru a nu se vedea lumina în exterior. Jocul era și pentru divertisment, dar mai ales pe bani, și încă mulți. Sume importante circulau în acest fel în lagăr. Cei care nu aveau bani își puneau în joc alimentele primite de la Geneva, amanetându-le inclusiv pe cele viitoare; se mai juca pe cămăși, tabachere, ceasuri etc. Jocul pe bani mulți a contribuit la deterioarea relațiilor între mulți ofițeri, la insulte și chiar la încăierări.

Încercări de evadare și repatriere selectivă

Și de la Sopronnyék, ca și din alte lagăre, unii dintre prizonierii români au încercat să evadeze. Colonelul Nanu Olteanu, artilerist ca specializare militară, era originar din Craiova. Încă din prima iarnă de captivitate el își făcuse un plan de evadare. Cunoștea limba germană și începuse să învețe maghiară, își procurase hărți. Planul lui era să ajungă la Carpați, iar de acolo în Moldova, la trupele române. Voia să evadeze împreună cu ordonanța sa. De aceea colonelul procurase două uniforme maghiare uzate. În secret a fost săpat un șanț pe sub gardul lagărului, pe unde urmau să se târască cei doi și să dispară în pădure. Maiorul Florian, comandantul lagărului, aflase de preparativele de evadare și l-a supravegheat discret pe colonelul Olteanu. Într-o noapte de la sfârșitul lunii iulie-începutul lunii august 1917, cei doi prizonieri au evadat cu complicitatea altor ofițeri români. Lipsa colonelului și a ordonanței sale a fost constatată la apelul de dimineață. Cei doi fugari au fost dați în urmărire. După trei zile, la o sută de kilometri depărtare, colonelul și ordonanța sa au fost capturați de jandarmi și readuși în lagăr.

Prizonierilor care aveau moșii în teritoriul ocupat li s-a dat posibilitatea în 1917 să solicite repatrierea, urmând să se ocupe cu agricultura. Câțiva ofițeri prizonieri erau în această situație și ei au acceptat să plece din lagăr în condițiile puse de Centrali. Prin intermediul acestor ofițeri care plecaseră în România sau prin gradații maghiari care îi însoțeau, unii prizonieri au trimis acasă scrisori, chiar bani ascunși în căptușeala hainelor și au primit ei înșiși scrisori și mici pachete cu alimente sau rufărie.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG