Justiția mângâie pe spinare pisicile grase, în vreme ce acestea au transformat societatea românească în litieră. Sunt atât de grase, mari și nesimțite că nici nu mai știi cine mângâie pe cine. Nu sunt puține și grăsimea lor se calculează în procente din PIB și în sute de milioane de euro lipsă. Te întrebi dacă nu cumva sunt răsfățate doar pentru a nu turba de foame, că ne-ar putea înghiți când visează frumos la nu știu ce ciolan. Pe de altă parte, umanismul (felinismul) marilor inchizitori de la Înalta Curte pare telecomandat. S-ar putea ca pisicile să nu fie chiar atât de placide și amnezice pe cât par: au la îndemână arhiva SIPA în dosare cu șină, mai ales că noua comisie înființată de ex-Tudorel Toader a ținut condicuța la zi, prevalându-se de drepturile seniorului și de obligațiile inexistente în raporturile ei cu justiția și magistrații. Doar așa își explică unii de ce foștii îngeri ai dreptății ajunși în mari dregătorii au năpârlit și sabia lor ruginește în teacă.
La ora actuală, corupția singură pare incoruptibilă, inamovibilă și imună. Rumoarea europarlamentară (căci campania e ca și inexistentă)
Corupția singură pare incoruptibilă, inamovibilă și imună...
ne dă posibilitatea să auzim rateurile asurzitoare ale unei justiții bine orientate politic și cu un puternic instinct de conservare. Discuția pe marginea completurilor de judecată de la Înalta Curte și adoptarea modificărilor la Codul penal (și la cel procedural penal) fac posibil imposibilul: mulți condamnați în primă instanță își recapătă onorabilitatea și alții, care au stat în carantină, dincolo de cortina de fier a pușcăriei au noi speranțe să renască înainte de termen. Iluzia geometrică este că stelele pitice ale politicii se apropie asimptotic de zidul închisorii, că sunt pe punctul să se transforme în propriile găuri negre, dar impactul întârzie și, ca în aporiile lui Zenon, cădem în infinitul mic al geometriei. De fapt, se înregistrează mari și inexplicabile diferențe între deciziile date de primele instanțe și cele date după aceea, la recurs, de instanțele superioare. Undeva se schimbă ritmul și algoritmul justiției și se introduc constante care țin mai degrabă de nivelul politic al inculpatului și nu de circumstanțele prevăzute de Codul Penal.
Singurul impact al acestor orbecăieli este asupra justiției înseși. Doar 40% dintre români, spune un recent sondaj Eurobarometru publicat de Comisia Europeană, mai au încredere în justiție. În urmă cu un an raportul era de 47%. Media Uniunii Europene este de 56%.
Doar 40% dintre români mai au încredere în justiție. În urmă cu un an raportul era de 47%...
Justiția făcută pe picior politic lasă, ca varicela, găuri în încrederea românilor și mușcă din structura de rezistență a statului de drept, la fel de mult ca actele de corupție. Cu toate acestea, chiar dacă în sistem sunt multe voci care cer o reformă, justiția se scufundă încet și fără să dea din mâini și picioare către limita inferioară a încrederii publice. Oamenii obișnuiți spun că trebuie să te ferești de tribunal și de spital. În general, trebuie să te ferești.
Adevărații rezistenți nu sunt cei din stradă care, după cum vedem, au pierdut din impetuozitate și entuziasm, ci oamenii lui Dragnea și Dăncilă din toate structurile de putere: din justiție, din politică, din administrație. Nemuritori și reci. Darius Vâlcov, de pildă, pe care s-a întărit imunitatea ca o epidermă de solzi și la fel de zgrunțuroasă. Judecat și condamnat acum trei ani la opt ani de pușcărie (a fost acuzat de trafic de influenţă, spălare de bani şi operaţiuni financiare sau acte de comerţ incompatibile cu funcţiile ocupate), el sare dintr-un termen de judecată în altul, așteptând probabil un anotimp juridic mai blând cu coțofanele hoațe ale puterii. Mai mult, Înalta Curte a decis să amâne din nou procesul până ce Vâlcov găsește avocat. Procesul se va relua cândva, pe la mijlocul lui iunie, adică după ce consilierul personal al prim-ministrului își va găsi avocat. Încercarea Direcției Anticorupție de a reduce acest termen (măcar pentru că PSD-ul e mai plin de avocați ca familiile mafiote-de consilieri juridici și ar fi avut, deci, de unde alege) s-a izbit de cumsecădenia și empatia judecătorilor cu inculpatul. Vâlcov stă liniștit pe malul râului știind că niciodată pe acolo nu va curge aceeași apă și că se lucrează energic în amonte, să schimbe cursul.
Ca un făcut, tot pe-atunci completul de cinci judecători de la Înalta Curte care judeca dosarul angajărilor fictive făcute de Liviu Dragnea pe când era ștab la consiliului județean Teleorman a amânat procesul pe 20 mai, chiar în săptămâna referendumului. Totodată, 20 mai este și ziua în care Curtea Constituțională (dominată, se spune, de judecători profund îndatorați PSD-ului) s-ar putea pronunța în privința sesizării făcute de Florin Iordache referitoare la posibilitatea unor conflicte juridice între Parlament și Înalta Curte de Casație și Justiție. Dacă-i dă dreptate lui Iordache, atunci sentinţele din primă instanţă în cazuri de corupție ar putea fi desființate și procesele reluate de la zero. Și chiar dacă CCR își amână a patra oară decizia sau respinge contestația lui Iordache, nu e sigur că instanța supremă va menține condamnarea lui Dragnea. Cei care se consolează spunând că oricum e ultimul termen și șeful PSD ar putea să iasă în haine dungate sărbătorești din sala de tribunal, uită că e foarte posibil ca procesul să continue și după vacanța judecătorească întrucât unul dintre judecători se pensionează pe 1 iunie și e posibil să nu se mai poată da soluția definitivă și motivarea ei.
Aceeași Înaltă Curte a decis, după alte câteva zile, achitarea lui Călin Popescu Tăriceanu pentru sperjur. Procurorii DNA îl aveau înregistrat pe șeful Senatului făcând declarații contradictorii în dosarul retrocedărilor din Snagov și Băneasa. Cu toate acestea, nu a fost suficient. Ca un făcut, în chiar acele zile, șeful Senatului mințea la ore de mare audiență în legătură cu grija frățească arătată fiului unui disident anticomunist executat în închisoare. Năravul, de! S-a dovedit că nu avea cum să-l cunoască nici pe cel dispărut, nici pe fiul acestuia. Nu era decât o exhibiție preelectorală, care să circumstanțieze culpabilizarea (altminteri legitimă) a lui Augustin Lazăr pentru cariera din comunism și, mai departe, să-l acrediteze pe Tăriceanu ca anticomunist luptător în munții lui Venus. Cert este că justiția și-a frânt de multă vreme gleznele prin grohotișul politic și nu umblă acum decât transportată pe carul triumfal al puterii. Pe de altă parte șirul celor care fac coadă la DNA din partea alianței la putere se lungește pe zi ce trece. Li s-au alăturat Ilan Laufer, care e suspectat de complicitate la gestiune frauduloasă şi evaziune fiscală (cu prejudicii de aproape șase milioane de euro), care s-a dus în fața procurorilor de la Direcţia de Investigare a Criminalităţii Economice atât de înfricoșat de acuzații că a moțăi în fotoliu la audieri ca o pisică bine hrănită, și Daniel Barbu, al doilea pe lista ALDE pentru europarlamentare, fostul șef al Autorității electorale, pentru că a încălcat legislația privind urmărirea destinației subvențiilor acordate formațiunilor politice, blocând un control contabil la PSD deși trezorierul i-ar fi cerut s-o facă. Sunt doar niște fire de nisip care nu vor bloca bomba cu ceas din urna de vot.
Opinia unora este că ar fi fost multe întrebări în legătură cu justiția doar că nu acelea anunțate deja pentru referendum. Nu ajunge un bilet de vot pentru câte întrebări sunt. Desigur, ar fi fost mai eficientă (dacă referendumul în sine ar avea vreo eficiență) o întrebare legată de Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, prin care să se ceară lustrarea politrucilor și a slugilor sistemului comunist. Însă, între timp, aceștia au puit, s-au adăugat straturi de complici, martori și făptuitori din care se hrănește noua pepinieră de cadre. Geologie greu de descâlcit. În fine, dacă ar fi trebuit să fie o singură întrebare și numai una, tot cea legată de interdicția penalilor în structurile puterii ar fi trebuit pusă: Sunteți de acord cu scoaterea din structurile centrale și locale, numite sau alese, a celor care au o condamnare definitivă pentru corupție? Este, desigur, o întrebare în spiritul campaniei făcute de organizația Fără penali în funcții publice (în fapt, USR), pentru care s-au strâns peste un milion de semnături așadar, ar fi trebuit, oricum, să fie urmată de un referendum.
Însă USR este antipatizat de PNL, partidul care a anunțat că-l va susține pe Klaus Iohannis pentru un nou mandat. Șefii Tineretului liberal din Cluj au fost surprinși distribuind fluturași cu conținut defăimător la adresa Alianței 2020 formată din USR și PLUS, partidul lui Dacian Cioloș. Conducerea centrală PNL a negat energic că ar fi avut vreun amestec în toată povestea și i-a dat afară din partid pe poștași. Însă operațiunea e de prea mare anvergură pentru a fi fost doar inițiativa tinerilor. S-au distribuit (sau erau pregătiți de distribuire) zece mii de fluturași care reproduceau, e adevărat, diverse mesaje reale, postate pe paginile de socializare, unele de o sinceritate isterică, altele din greșeală sau pentru a atrage atenția și aprecierile cititorilor, de diverși inși din conducerea USR. Nu erau, însă, mesaje politice și nu angajau partidul, ci doar persoana. Fluturașii (care circulă și pe Internet) făceau parte, prin urmare, dintr-o campanie de dezinformare vizând nu alianța PSD-ALDE, adversarul principal înfierat proletar de leadership-ul PNL, ci un potențial aliat, dar care pescuiește în același bazin electoral. Unele sondaje (dar cine mai crede în sondajele făcute în Piața Universității sau la Romană?) arată că PNL a pierdut ceva procente în favoarea USR. Nu a PSD. Deci, a pune la referendum o întrebare legată de campania Fără penali ar fi favorizat adversarul politic imediat al PNL. Pe de altă parte, o discuție despre corupție nu ar fi făcut bine tenului politic al liderilor PNL (unii, cândva în pericol să fie tunși chilug de sabia justiției: Vasile Blaga, Adriean Videanu, Roberta Anastase, chiar Ludovic Orban în persoană), relația bazată pe reciprocitate între Palatul Cotroceni și PNL s-ar fi fisurat profund și orizontul viitoarelor alegeri prezidențiale s-ar fi înnourat.
De fapt, doar naivii se așteaptă ca după referendum să se întâmple ceva. Avem precedente notabile de referendumuri valabile, dar inutile. Sau utile doar ca exorcism colectiv. Referendumul în România este ca o canapea de psihanalist pe care votanții se așază și-și povestească visele. Măcar și din acest motiv, tot l-am putea considera un bun motiv de ieșit la vot. Mai este o spaimă care ar trebui să-i scoată pe 26 mai pe toți din case. De astă dată e vorba despre votul pentru europarlamentare în sine. Căci alegerile pentru Parlamentul European au subsoluri adânci, bântuite de fantasme cu mare impact emoțional. Iar
Votul pentru alianța la putere este un vot de intrare în Eurasia...
spaima noastră cea de toate zilele este prezența sau absența românilor în Europa după aceste alegeri. A vota cu PSD și aliații acestuia, spun unii, înseamnă a vota cu marginalii politicii europene, paria în propria familie politică, în conflict cu Comisia Europeană și cu mai toate comisiile de respectare a ordinii de drept, de protejare a justiției de ingerințele politicii sau de apărare a drepturilor omului. Nici măcar comisarul român al PSD nu mai candidează pentru PSD. Votul pentru alianța la putere este un vot de intrare în Eurasia.
De partea cealaltă, sloganul este: „Redăm România românilor. Să fim parteneri egali și demni în Europa. Mândri că suntem români în Europa. Dacă-i votați pe ceilalți, vă vor confisca bunurile, vor expropria românii de propria țară iar Statul paralel va recăpăta controlul asupra României.” Fiecare cu speritorile lui. Ce nu au prea auzit până acum oamenii este la ce sunt bune alegerile europarlamentare? În afara partidelor dornice să câștige lozul cel mare, care le anticipează teoretic viitorul politic, mai profită cineva? Este vorba și despre oamenii obișnuiți în vânzoleala de pe marginea bazinelor electorale? Sau e doar lupta pisicilor flămânde pe peștii pe care-i vor pescui în viitor?
