Carevasăzică, o banană lipită cu scotch pe un perete și prezentată drept operă de artă, a fost vândută cu 120.000 de dolari și tocmai a fost mâncată de un alt artist cum ne informează Le Monde.
În realitate, cum știm, bananele se învechesc și putrezesc. Așa că banana aceea la 120.000 de dolari, lipită pe un perete cu bandă adezivă, a fost înlocuită cu alta, iar cea care figurase în presa din toată lumea a fost mâncată. Amploaiații muzeului s-au prefăcut că nu protestează, arătând că cineva a pregătit bine gestul publicitar.
Despre autorul farsei cu banana, Maurizio Cattelan, aflăm că a mai creat, de pildă, America, obiect expus în 2016 la muzeul Guggenheim din New York, și anume replica unui model de toaletă fabricată în statul SUA Wisconsin de uzinele Kohler & Co.
Toaleta e funcțională și poate fi folosită de vizitatori, specificul ei fiind că este din aur de 18 carate.
Asta ne trimite, desigur, la pisoarul lui Duchamp, dar și la Freud și compararea fecalelor cu bogăția. Și, desigur, pune problema esenței artei, așa cum a mai fost atunci a creat scandal "Piss Christ" (1987)… O escrocherie intelectuală și estetică.
Era pur și simplu o fotografie reprezentând un crucifix scufundat în urina fotografului.
Era, desigur, o escrocherie, așa cum este minciună și fenomen comercial toată "arta conceptuală" modernă. Nu trebuie să fim șocați de Hristos în urină, dar putem găsi ideea ieftină și copilărească.
Nu vom da doi bani pe ea, dar putem apăra până la capăt dreptul acelui "artist" de a încerca să-și impună urina ca viziune artistică. Il vom combate critic și estetic, dar nu îl vom interzice și nu îl vom ucide, cum s-ar întâmpla în unele țări în care blasfemia se pedepsește cu moartea.
E o operă de artă pentru creduli, cacialmaua unui artist prost. Suntem liberi să nu ne uităm la ea, sau să o luăm in derâdere, ca pe escrocheria care este. Dar ea arată superioritatea societății noastre, europene, occidentale, americane, ceea ce Karl Popper numea "societatea deschisă".
Dincolo, în fața societății deschise avem doar barbarii.
Un water-loo cultural
Mai scrisesem odată despre cum eu însumi sunt un concept retrograd. Încă de când acum un secol Marcel Duchamp a expus un simplu pisoar, numindu-l provocator „Fântână“, falange de oameni fără talent au făcut avere si si-au creat glorie de artiști novatori grație unor rețele mondiale de speculatori si neguțători ce dețin galerii, controlează reviste de arta si pungile marilor fundații. Narcisiști nerușinați care nu stiu sa deseneze o oaie au devenit putred de bogați expunând oi si vaci si rechini in formol. Altii – pentru ca au comandat unor meșteșugari un iepuras din otel sau au luat-o de nevasta pe Cicciolina… sau stau ca vizitatorii să le dea palme, precum Marina Abramovic.
Recent s-a deschis prima expoziție a Marinei Abramović în Serbia în aproape jumătate de secol. In această societate balcanică, patriarhală, genul ei de activitate artistică rămâne perceput ca marginal, iar succesul ei masiv în străinătate e văzut ca suspect sau nemeritat. Mai ales când cineva ca Abramović a fost împotriva războiului și a căpătat faimă mondială stând în picioare cu orele și primind palme și scuipaturi de la privitori, sau făcând pe statuia vie pe care poți stinge mucuri de țigară.
Palme meritate, da, spun mulți sârbi. O femeie goală torturată cu țigara nu poate fi sinonim cu arta conceptuală în Serbia de după Srebrenica și războaiele iugoslave. Și, desigur, nici o banană lipită pe un perete.
Asta ne amintește și de o extraordinară scenă hilară din documentarul lui Nick Broomfield “Tracking down Maggie”, unde regizorul-documentarist filmează la un moment dat fațada casei din Grantham, Lincolnshire, unde a copilărit Margaret Thatcher.
Acolo echipa e abordată de o bătrână din secta thatcheristă, care o cunoscuse în tinerețe pe politiciană, familiile lor fiind vecine, și care păstrase multe suveniruri in apartamentul ei de văduvă, pe care oferă să le arate echipei de filmare. Într-o monumentală secvență surpriză, descoperim în apartamentul muzeu un perete gol pe care, fixat ca pe un altar, este expus un colac de toaletă îngălbenit sub care scrie în cerc, cu litere pioase: -- “On this loo Margaret Hilda Roberts - Thatcher sat between 1925 - 1945.”
Nu înțelegem de ce echipa de turnaj nu a profitat pentru a transforma acel capac de toaletă în obiect de artă.
Sunt un concept retrograd
Și pentru că la Bruxelles are loc în acest moment marea expoziție Brâncuși (ocazie cu care aflăm și că nu este adevărat că Brâncuși ar fi mers pe jos până la Paris), mi-am amintit de acel moment în care a trebuit să-l pomenesc odată pe Brâncuși :
„Ah, esti român“, țipase extatic artista conceptuala de la al cărei vernisaj am plecat fara a putea dovedi ca eu nu ridic degetul mic când țin un pahar… „Spune, cine e cel mai mare sculptor român?“…
Simtindu-ma pe nisipuri mișcătoare, am bâiguit „Brâncuși?“, la care ea – pufnind superior – mi-a zis alt nume, de care nu auzisem, gen: Popescu Popescu… La întrebarea mea nătângã ce a facut Popescu, femeia mi-a susurat, fixandu-ma rece: „Niii-mic !… Nimic, intelegi? E un om care a împins puritatea conceptului până la a renunta sa mai plămădeascã efemerul. Când a fost invitat sa participe la expoziția “X…“, sala lui era goala. In mijlocul salii se tinea el, drept, sprijinit intr-un baston din mărgele de sticla.“
După ce m-au dat afara, în vreme ce hohoteam, mi-am dat seama ca artiștii conceptuali nici măcar nu sunt consecvenți. Daca m-ar fi lăsat sa le arat cu câtă gratie dezinvolta țin paharul ala, poate găseau și în mine un concept.
