Sărbătorile pascale din acest an au fost umbrite de tragedia ucraineană. Rușii au tras rachete asupra Odessei, sâmbătă, chiar în noaptea Învierii. Una dintre ele a lovit un bloc de locuințe, între victime – o fetiță de 3 luni, mama și bunica ei. Ceea ce ar fi trebuit să fie pentru aceasta și alte familii din oraș un moment de seninătate și bucurie a fost un infern.
Agresorii putiniști par să-și fi propus să urce (sau să coboare) noi trepte ale atrocității. Crima înfiorătoare de la Odesa – am văzut reacții pe Internet – îți pune la grea încercare credința în Binele suprem, în Binele divin, în Mântuire, cum se spune în limbaj religios. De ce? De ce mor oameni nevinovați, de ce admite Dumnezeu aceste nenorociri?...
Suntem martorii unor cruzimi inimaginabile, care pun în balanță condiția umană, te obligă să îți judeci propria atitudine față de război, dar și să măsori și să așezi într-un cadru adecvat conduita personajelor politice.
Mai ales că Republica Moldova a ajuns ea însăși într-o zonă de pericol. Declarațiile războinice ale unor generali și oficiali ruși, ca să nu mai vorbim de „canonada” posturilor TV kremlineze care perorează, delirant, despre „protejarea populației rusofone oprimate din Transnistria” – și răbufnirile propagandistice nu trebuie judecate după gradul lor de absurditate, ci după intenția ascunsă în spatele lor –, această „probă de artilerie” retorică a fost urmată în ultimele două zile de niște incidente militare în regiunea separatistă a Moldovei.
Atacul cu un lansator de rachete asupra MGB-ului de la Tiraspol, avarierea turnurilor de telecomunicații din localitatea Maiak, Grigoriopol, mina (sau ce-o fi fost) detonată pe pista unui aerodrom militar anunță o escaladare a tensiunilor, aduc războiul în pragul casei noastre.
Se caută făptașii și fiecare îi vede în altă parte. Maia Sandu și guvernarea de la Chișinău se referă la anumite forțe „pro-război” din Transnistria, interesate să destabilizeze Republica Moldova, să o împingă pe o pantă periculoasă. Se vorbește despre un conflict între un grup agresiv și altul mai moderat (ultimul își protejează afacerile și n-ar vrea să fie atras în război). Krasnoselski, șeful separatiștilor de la Tiraspol, o critică pe Maia Sandu, îi spune să nu opereze cu presupuneri dacă nu are informații precise, așa cum le-ar avea el, și indică spre Ucraina că ar fi autorul atacurilor.
Oficialii ruși se arată și ei îngrijorați: „Federația Rusă ar dori să evite un scenariu în care Moscova va trebui să intervină în conflictul din Transnistria”, a spus viceministrul de Externe Andrei Rudenko. Trebuie să înțelegem că Rusia se va implica dacă aceste incidente vor perpetua. Însă dacă nu sunt puse la cale de Moscova, cum ar putea să perpetueze?
Ucraina neagă orice amestec și califică incidentele din Transnistria drept provocări rusești cu țintă precisă. Sunt pretexte pentru a lovi Odessa din spate, pe cale terestră. Armata rusă – cred mai mulți analiști – ajungând la Nistru, nu se va opri aici, va merge mai departe, spre vest, spre Gurile Dunării, pentru că rușii se întind până unde sunt lăsați să se întindă.
Amenințarea rusească generează multe emoții și analogii istorice în presă. Comentatori de la Chișinău vorbesc despre „riscul unui nou an 1940”. Această constatare poate fi extrapolată nu numai la gravitatea situației, dar și relativ la asistența militară pe care am putea-o primi din partea țărilor prietene, România și Ucraina.
Mulți se întrebă la Chișinău dacă situația s-ar putea repeta cumva împotriva unei experiențe istorice pe care s-ar fi cuvenit să o fi însușit și să fi tras învățăminte de pe urma ei. Dacă în 1940, amenințată de ultimatumul sovietic, conducerea României a decis să evacueze Basarabia fără luptă, pentru a nu risca ocuparea întregii țări de armata lui Stalin, atunci azi aceeași neimplicare ar fi justificată prin apartenența României la NATO, care în virtutea regulamentelor sale interne nu poate interveni pe teritoriul unui stat ne-membru. Chiar dacă e vorba de același popor, de un popor vorbitor de limbă română?... „Este adevărat că Republica Moldova este azi un stat independent și că politicieni săi, în ultimii 30 de ani, n-au fost întotdeauna prietenoși cu Bucureștiul, dar e vorba nu numai de noi, basarabenii, ci și de siguranța națională a României…” – am citat din numeroasele comentarii de pe rețelele de socializare.
Dacă nu-ți poți apăra existența ca stat și existența fizică a locuitorilor săi, toate celelalte proiecte legate de reforme, anticorupție, chestionarul de aderare la Uniunea Europeană transmis la Bruxelles etc., devin caduce, anacronice, inutile. Sunt scrise pentru un alt scenariu, nu pentru ipoteza unui război.
Cred că se pot găsi modalități prin care să fie prevenită o agresiune rusă în Moldova. Și nu doar prin invocarea rituală, obsesivă, a statutului de neutralitate, pe care nu știm de ce am spera ca Rusia să-l respecte, când ea nu a respectat acorduri mult mai importante, cum a fost Memorandumul de la Budapesta, prin care garanta securitatea Ucrainei contra denuclearizării acestei țări.
Țări neutre prin tradiție, Finlanda și Suedia, au decis să se alăture NATO. Republica Moldova, neutră și ea, nu se poate compara ca forță și mărime cu aceste state, are și trupe rusești staționate ilegal pe teritoriul său, dar nici să-și contemple filozofic propria neputință nu e cazul, ori să mizeze exclusiv pe rugăciunile preoților în biserici, acolo unde, de asemenea, vorba cuiva, nu există consens.
„Bat” rușii la porțile Moldovei?... Tensiunea, frica, nesiguranța persistă din cauza că nu știm cât de mare e pericolul și pentru că nu avem informații despre ce decizii se iau în materie de securitate. Sigur că e nevoie de reținere și prudență și se înțelege că nu toate pot fi făcute publice, dar am avut, până nu demult, un pelerinaj al oficialilor europeni și americani la Chișinău, și cetățenii sunt în drept să se aștepte ca anumite formule de sprijin militar sau de descurajare a unei invazii străine să fi fost discutate, tocmai pentru a se evita „riscul unui nou 1940”.
Sigur că, întâi și întâi, Republica Moldova trebuie să vrea să fie apărată, să spună clar asta. Igor Grosu, președintele Parlamentului de la Chișinău, a fost primul oficial moldovean care a vorbit ieri, 26 aprilie, în cadrul unui interviu televizat, despre nevoia Moldovei de a rezista în fața potențialului agresor, înainte de a solicita asistență externă: „Noi cât de mari sau mici n-am fi, trebuie să ne facem datoria față de casa noastră. Dacă vrei ca cineva să te ajute sau să pledeze și să pună un cuvânt pentru tine, acel cineva, acel partener trebuie să vadă că tu, care locuiești în această casă, care ai trăit toată viața și trăiești pe acest pământ, ești cel care vrei să ți-o aperi și ți-o aperi. Este principiul de bază.”
Vom vedea ce alte schimbări de atitudine ne vor aduce zilele următoare.
Punctele de vedere exprimate în acest acest articol nu reprezintă neapărat poziția postului de radio Europa Liberă.
