Linkuri accesibilitate

Belarus/Bielorusia: când politica se amestecă cu lingvistica


Anumite redacții europene folosesc acum alternativ ambii termeni, uneori chiar în același articol, ca să împace pe toată lumea.

Jurnal de corespondent de la Bruxelles: Belarus sau Bielorusia?
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:18 0:00
Link direct

„Belarus” sau „Bielorusia”? Când politica se amestecă cu bunul simț lingvistic, se ajunge la situația de azi, cu certuri în cadrul aceleiași redacții (sau chiar în familie), între cei care sunt "Belarus" 100% fără nuanță, apoi cei cu „Bielorusia”, cum s-a spus tradițional și, în sfârșit, cei toleranți, care consideră că lumea trebuie lăsată să zică cum îi vine mai frumos la stil și ureche, sau cum e mai în spiritul limbii.

Argumentul politic: Belarus

În spiritul limbii este oricum vechea Bielorusie, cu locuitorii bieloruși, iar nu „belaruși”, dar argumentul politic al celor care vor noua denumire de Belarus este că așa doresc să li se spună oamenii din țara respectivă, cărora, ni se dau asigurări, nu le mai place Bielorusia ("Rusia Albă"), pentru că le amintește de Rusia. Așa că, ni se transmite, ei ar dori "Belarus", care pe limba lor înseamnă... ei bine, tot "Rusia Albă".

Cea mai recentă asemenea tentativă de schimbare (eșuată) a numelui unei țări a fost cea a lui Recep Tayyip Erdogan pentru a modifica numele Turciei. Erdogan a făcut un lobby intens la Washington și Londra, sugerând apăsat ca instituțiile academice anglo-saxone să impună înlocuirea în dicționare și în presă a numelui tradițional al țării în engleză: Turkey, prin numele turcesc domestic: Türkiye.

Argumentul, niciodată formulat explicit, era fobia provincialilor naționaliști încrustați la putere la Ankara cum că ar fi ridicolă coincidența între numele țării în engleză: Turkey, și numele păsăroiului numit curcan sau curcă și care în engleză e tot… turkey.

Pentru a salva onoarea și demnitatea țării, așadar, islamiștii turci făceau lobby internațional… eșuat, desigur, căci li s-a explicat că în democrație puterea nu intervine în lexicul oamenilor și al presei și în dicționare. Nu ministerul de externe face limba. „Turkey” a rămas în engleză, așa cum spune Shakespeare, deoarece Türkiye ar fi fost imposibil de impus (deși poate nu și la români).

Pentru anecdotă, în engleză turkey, curcanul, chiar vine de la Turkey–țara, căci era pasărea “turcească”… Și mai comic este că în turcă curcanul e numit hindi… Adică ar veni din India (ca și în franceză dinde = d'Inde)... Etc, etc., o situație „de râsul curcilor”.

In Zaire

Un alt exemplu al arbitrarului politic a fost, vreme de câteva decenii, țara numită abuziv Zair. Dictatorul Mobutu Sese Seko decisese, după o fantezie politică și naționalist-regională a lui, că fostul Congo belgian se va numi, din senin și artificial: Zaïre (cf. hitul de pop kitsch și glitz In Zaire al efemerului cântăreț Johnny Wakelin). Imediat după moartea dictatorului, unul dintre primele gesturi ale noilor guvernanți a fost să reboteze țara Congo (République démocratique du Congo), chiar dacă vizavi, peste gârla fluviului Congo, mai există o... République du Congo, fostul Congo francez (cu capitala Brazzaville), distinsă de Congo belgian (cu capitala Kinshasa).

La fel de mari și inutile confuzii a creat și acceptarea insistențelor juntei birmane de a înlocui Birmania, numele tradițional al țării, prin Myanmar, deși limba din „Myanmar” continuă să fie numită de lingviști „limba birmană”, pentru că nu există alt termen și pentru că așa e cunoscută în dicționare si gramatici de mai multe secole.

Argumentul lingvistic și cultural: Bielorusia

Pentru lingvist, argumentul că oamenii aceia, din Minsk, cer schimbarea numelui pentru a se delimita de Rusia (precum ni se spunea că cei din Zairul lui Mobutu nu mai vor colonialul Congo) nu stă în picioare, pentru simplul motiv că numele „Belarus” conține oricum „Rus” (Rusia), iar numindu-i pe locuitori „belaruși” în loc de tradiționalul „bieloruși” rămânem, de asemenea, cu „-ruși” în denumire.

Apoi, pe limba lor, întreaga mitologie a patriei este feminină, căci în limba lor Belarus (Беларусь) este un feminin, deoarece Rus’ (Pусь) nu e altceva decât… Rusia. Sunt de o feminitate absolută acele Pусь și Беларусь în imaginarul colectiv de acolo, ceea ce se pierde total dacă îi zicem țării, masculin: “Belarusul”.

Un alt argument pentru a rămâne la vechea denumire mai este apoi acela că presa din întreaga Europă care ne e nouă apropiată cultural: Franța, Italia, Spania continuă spună Bielorusia. Cu „Belarusul”, românii se aliniază de fapt pe obiceiul anglo-saxon, la fel cum au făcut și cu schimbarea forțată a numelui istoric și literar Pekin, care pe vechiul continent european este numit Beijing doar în România (și în Marea Britanie, cf. mai jos). Toți ceilalți continuă să spună Pekin.

Ce este Belorus/Bielorusia și ce limbă se vorbește acolo

Cea mai bună perspectivă asupra peisajului cultural și lingvistic al slavilor de est, dintre care cei mai cunoscuți ne sunt rușii, ceilalți fiind ucrainenii, bielorușii și rutenii, au oferit-o încă acum un secol lingviștii Nikolai Trubetzkoy și Roman Jakobson (cf. bibliografie Trubetzkoy în finalul textului). Lucrul e important, pentru că, fugiți amândoi din Rusia bolșevică, cei doi mari lingviști ai secolului XX au fost în același timp (Trubetzkoy mai ales), și inițiatorii curentului cunoscut până astăzi drept Eurasianism.

Ucraineana și limba numită „bielorusă” împart astfel o serie de trăsături fonetice și lexicale cu limbile slave de vest (ceha și slovaca mai ales), dar și cu dialectele rusești din sud, cele din regiunea Stavropol, în nordul Caucazului. Trubetzkoy a dovedit astfel că separarea dialectală între ceea ce aveau să devină cele trei limbi de astăzi: rusa, ucraineana și bielorusa, avusese deja loc în sec. XIV.

Rusia țaristă numea Ucraina: Rusia Mică, Малороссия, după cum partea care azi e aproximativ Bielorusia era numită Rusia Albă (Белая Русь), în vreme ce Rusia moscovită se considera Rusia Mare: Великороссия.

Cele trei limbi însă, rusa, ucraineana și bielorusa (cărora li se adaugă, potrivit majorității lingviștilor, și rutena) sunt la fel de diferite pe cât sunt spaniola, portugheza și catalana: ieșite dintr-un trunchi comun, dar care au luat căi diferite.

„Bieloruși” sau „ruteni”?

O mare eroare este comisă de românii care studiază problema locului limbii bieloruse în interiorului grupului de limbi est-slave atunci când descoperă că limba bielorusă e dată în textele englezești ca provenind din “Ruthenian language”, sau din “Old Ruthenian”, iar mulți români confundă asta cu ceea ce noi numim “ruteni”. Or, rutenii noștri, cei din sudul Ucrainei, sunt de fapt numiți în engleză altfel: “Rusyn”.

Asta se vede chiar și în rusă. Ce numim noi ruteni și limba rutenă este în rusă русинский (în engleză: Rusyn), în vreme ce limba bielorusă, numită în forma sa veche, în engleză, Old Ruthenian (si care, încă o dată, nu are nimic de-a face cu rutenii noștri), este în rusă: западнорусский язык.

În realitate, așadar, limbile slave de est sunt astăzi grupate în patru familii de dialecte: rusă; ucraineană; bielorusă; și Rusyn (rutenii noștri).

În schimb, ceea ce în engleză e „Old Ruthenian”, altfel zis: limba veche a Bielorusiei de azi este în rusă: западнорусский. În secolele XVII-XVIII, această западнорусский avea să exercite o influență importantă asupra rusei moscovite, la fel cum și limba din Kiev (ucraineana veche) a influențat-o la rândul ei pe cea din Moscova, făcându-l pe rusul Trubetzkoy să scrie că:

Literatura rusă de după Petru cel Mare este de fapt o continuare a literaturii occidentalizante a Kievului. In realitate, putem vorbi de o „ucrainizare” a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite la cumpăna veacurilor XVII-XVIII. Cultura rusă pe care ucrainenii „autentici” o prezintă drept străină și impusă cu forța este în realitate ucraineană în originile sale.” (referințe bibliografice în finalul textului și aici.)

Denumirea de Bielorusia nu este așadar câtuși de puțin sovietică sau comunistă, cum ni se spune, ea datează de la începuturile literaturii și lingvisticii ruse, iar influența culturală a graiului bielorus asupra celui moscovit a fost, cum o scria Trubetzkoy, considerabilă.

Argumentul toleranței: folosirea alternativă a ambilor termeni

În sfârșit, pentru a pune capăt acestui aparent haos, unele redacții europene folosesc acum alternativ ambii termeni, Belorus și Bielorusia, chiar în cadrul aceluiași articol, ca să împace pe toată lumea. Ziare și site-uri de informații de calitate, precum Tageszeitung în Germania, sau Charlie Hebdo în Franța, alternează Belarus și Bielorusia în același text, în funcție de stilistică și cadența frazei.

În general, însă, presa din Franța, Italia, Spania, Germania, Olanda, Belgia etc. nu spune altfel decât Bielorusia, Biélorussie, Weißrussland, cum s-a spus întotdeauna, fără să se gândească că ar supăra pe cineva. Cei mai clari au fost spaniolii. Dată fiind grija cu care e păstrată coerența limbii, fiind vorba de atâtea țări în care e vorbită (spaniola e de altfel una din primele limbi ale planetei ca număr de vorbitori nativi), grija pentru limbă e acolo la fel de mare ca în lumea francofonă. Așa s-a și precizat pe Wikipedia în spaniolă, la rubrica: Bielorrusia, păstrând peste tot și sistematic vechiul nume intrat în uz și literatură.

Ba până și lituanienii, care i-au acordat azil opozantei Svetlana Țihanovskaia, continuă spună oficial și acum: Baltarusija, adică... Rusia Albă, Bielorusia. Chiar astăzi, duminică 23 august, am urmărit pe TV France 24 un interviu cu Raimundas Karoblis, ministrul lituanian al apărării, care nega că trupe NATO s-ar antrena pe teritoriul țării lui pentru a invada... Baltarusija (Bielorusia), așa cum pretinde Lukașenka.

Preluarea noastră mecanică a lui „Belarus” este așadar strict „anglo-saxonă”. În realitate, cum am spus, țara are o reprezentare iconografică feminină, Belarus e un termen feminin, numele „Belarus” conține oricum „Rus” (Rusia), iar numindu-i pe locuitori „belaruși” în loc de tradiționalul „bieloruși” avem oricum „-ruși” în denumire. Rus’ (Pусь) nu e altceva decât… Rusia. ‪Русь și Россия sunt două forme perfect echivalente ale Rusiei, cel dintâi fiind folosit mai poetic.

Să apărăm și Kirghizia
Aceeași tendință spre o hipercorectitudine imaginară, inutilă și ucigătoare de spontaneitate se mai întâlnește și în noua tendință de a obliga jurnaliștii să spună „Țările de Jos” în loc de fireasca Olandă (creând astfel o confuzie inutilă cu Țările de Jos ale Evului Mediu, care includeau și Belgia de azi).

Am mai întâlnit asemenea monstruozități lingvistice și grafice, de pildă privind logica ortografică și frumoasa Kirghizie a lui Cinghiz Aitmatov (cel cu “Vaporul alb”, “Белый пароход”). Unii la noi au făcut din numele țării, binecunoscuta Kirghizie, un monstruos Kârgâzstan… Este evident absurd, pentru că în transcrierile fonetice noi folosim o singură literă pentru un sunet, așa că -î- nu va fi niciodată -â- în interiorul unui nume, pentru că de aceea îi spunem transcriere „fonetică”. Ar fi acceptabil, așadar, doar Kîrgîzstan, cu -î-, dacă n-ar arăta așa urât și impronunțabil și dacă locuitorii nu ar fi totuși kirghizi, iar nu kîrgîzi (sau, și mai hâd: kârgâzi).
Așa că ы din rusă și alte limbi cu chirilice este întotdeauna -î- în transcriere și niciodată -â-. Vom continua să spunem, așadar, cum e în românește (și în franceză și altele) încă din sec. XIX: Kirghizia și kirghizi, oameni care nu știu cum îi torturăm grafic.

“In Xanadu did Kubla Khan”…

La fel, cum am spus mai înainte, presa din Italia, ca și cea din Franța sau Spania, de altfel (Pekín), nu s-a ostenit niciodată să accepte presiunile guvernului chinez de a trece la grafia mai fonetică Beijing.

La fel și în Portugalia (Pequim), Germania, Suedia și Olanda (Peking), Rusia (Пекин) sau Grecia (Πεκίνο). De fapt, în toată Europa numai românii au urmat exemplul anglo-saxon și au acceptat să treacă la grafia cerută de China (Beijing în transcriere pinyin), precum Erdogan dorea Türkiye, neluând în seamă faptul că englezii au făcut asta din rațiuni de prudență politică, deoarece până în 1997 Marea Britanie încă mai poseda colonia Hong Kong și nu dorea să supere Pekinul.

Europenii (cu excepția românilor) n-au acceptat așadar presiunile Chinei și au continuat și continuă să scrie Pekin sub toate formele sale istorice. Cum ar fi putut, de altfel, presa din Franța și Italia să schimbe numele orașului, când Beijing distruge orice urmă de poezie și istorie? Călătorii și aventurierii europeni au vizitat întotdeauna Pekin, care de altfel nici nu exista în vremea lui Marco Polo. Acolo, în textul scris în franco-venețiană al călătoriilor lui aflăm doar că a vizitat capitala Chandu (faimoasa Xanadu).

În Franța, de asemenea, capitala Chinei este doar: Pékin, precum întotdeauna în istorie și literatură. Ar fi fost și dificil să fie altfel. La urma urmei, Boris Vian a scris romanul "L'automne à Pékin", iar nu: "L'automne à Beijing".

Cf. și:

TRUBEŢKOI, Nikolai Sergheevici. Izbrannîe trudî po filologii, ed. T.V. Gamkrelidze. Moscova, Progress, 1987.

TRUBETZKOY, N.S. Studies in General Linguistics and Language Structure, Duke University Press, 2001.

  • 16x9 Image

    Dan Alexe

    Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare. 

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis

Mai mult

AntiNostalgia 2 – privind spre viitor

Radio Europa Liberă organizează al doilea sezon: din nou filme documentare, dezbateri și mulți invitați din țară și din străinătate pentru a discuta despre lecțiile trecutului ca șansă de a modela un viitor diferit. Un dialog între generații, la care toată lumea este binevenită

XS
SM
MD
LG