Torționarul Ion Ficior a murit. Părea nemuritor. A murit la serviciu, în locul unde a muncit și terorizat o viață: adică la pușcărie. Pedeapsa primită, de 20 de ani de închisoare, a fost, cum mulți sperau, o condamnarea pe viață și pe moarte. Omul a fost consecvent până la capăt: din partea lui nu s-a auzit niciun „Iertați-mă, am fost un ticălos!” De, virtute militară! Ficior ca și Vișinescu, Iliescu, Brucan sau Bârlădeanu nu au avut nimic să-și reproșeze.
Istoria României e plină de îngeri cu picioare murdare. Au fost niște patrioți, și-au făcut datoria conștiincioși, au apărat țara de dușmanii interni și externi. De ce și-ar cere iertare? Să ne mai mirăm că uneori, ca în cazul Gheorghe Ursu, parchetul a încercat să blocheze ancheta pentru a-i scoate basma curată pe instigatorii la crimă? Procurorul (care a devenit, între timp, șeful Parchetului militar București) anunța acum patru ani prescrierea faptei, ba îi și scutea pe autorii morali de povara responsabilității, susținând că victima nu a fost un disident, ci un profitor, de vreme ce s-a plimbat prin toată Europa. Un profitor al sistemului care, cu concursul generos al procurorilor, securiștilor și milițienilor, a murit cu capul zdrobit de calorifer în arestul Miliției. A fost nevoie de o nouă grevă a foamei făcută de Andrei Ursu, fiul disidentului, pentru a șterge grimasa de suficiență de pe fața justiției care a reîncadrat faptele în crimă împotriva umanității, o faptă penală imprescriptibilă.
De curând, Andrei Ursu a depus trei plângeri penale: el susține că unii martori i-ar fi mistificat faptele și declarații date în vreme încât nu se mai distinge cine e victima și cine călăul. Nici martorii cu pricina și nici autorii morali ai asasinatului nu au nimic să-și reproșeze. Nici Laurențiu Cazan, șeful trupelor care au acționat pe 10 august în Piața Victoriei, nu are vreun regret pentru iraționalul și sălbaticul comportament al jandarmilor din subordinea sa. Nu are nimic să-și reproșeze, dacă i s-ar cere, ar acționa la fel. Cumva România a oferit un mediu mai bun pentru torționari, delatori, impostori și mercenari, decât pentru oamenii cumsecade și decenți pe care i-a marginalizat și/sau reprimat în permanență. Poate și pentru că mai toate sistemele politice și-au prețuit mai mult cozile de topor cu care au lăsat urme de neșters în istorie. După aceea, oamenii simpli au devenit simple pete umane.
Nemuritor pare și Liviu Dragnea pe care nu l-au clintit din loc nici Congresul din martie, nici Comitetul Executiv de zilele trecute, nici rușinea. Mai mult, contestatarii săi, la început foarte vocali și fermi, au fost primii care i-au mulțumit că nu-i dă afară din partid. Unii chiar au spus că nu au nimic mai de preț decât carnetul de membru, cu alte cuvinte sunt dispuși la orice compromis, doar să nu fie dați afară din partid. Ecaterina Andronescu a fost o vehementă contestatară a lui Dragnea, dar acum a ajuns la sentimente mai bune de când soclul ministrului Educației a fost evacuat de cioburile lui Valentin Popa.
Fostul ministru, răzbit de propria incompetență și de spectrul xenofobiei, și-a dat demisia când a aflat că e posibil ca româna să fie predată în limba maghiară în secuime, spunând că nu poate face compromisuri cu limba (ceea ce e perfect adevărat: la câte solecisme a debitat de-a lungul timpului, limba română nu l-a mai putut răbda!) A lăsat în urmă niște manuale unice pline de greșeli de logică, informație și gramatică. Educația a fost abuzată de mai toți miniștrii care au încercat s-o reformeze după chipul și asemănarea lor de caricaturi politice. Valentin Popa nu a făcut excepție. A părut însă o rază de lumină spălăcită, venind după Liviu Pop care a secătuit energia sistemului ca o gaură neagră bugetară. Popa a reușit chiar să obțină după rectificarea bugetară niște bani în plus la educație. Unde s-au dus, nu se știe, pentru că școlile tot fără avize sanitare au început anul. Cu WC-uri în natură, cu găuri în acoperiș, cu abandon școlar și fără manuale și rechizite. Plin de realizări ca oaia de râie, Valentin Popa, cel care a luat de la universitățile bogate în performanțe și a dat la cele sărace, a decis că e momentul să profite de pe urma investițiilor făcute în universitatea unde e rector (Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava este unul dintre locurile către care a redirecționat parcă din întâmplare bani pentru masterate și doctorate) și și-a dat demisia. Nu e o întâmplare că a făcut-o după Comitetul Executiv PSD unde s-au ciocnit civilizațiile de partid și de stat. Acolo, în spatele ușilor întredeschise, s-a discutat printre dinți și despre o posibilă remaniere guvernamentală. Deocamdată atâta s-a putut face.
Ecaterina Andronescu este feblețea lui Ion Iliescu și torționara educației în mai multe mandate. În august făcea publică o scrisoare deschisă prin care-i cerea lui Dragnea să-și facă bagajele și să părăsească partidul și scena politică. „Dacă lucrurile acestea nu se vor întâmpla acum, urgent, spunea ea, vom pierde guvernarea, iar noi ca partid vom ajunge la dezastru, iar în locul unui guvern PSD de profesioniști (...) ne vom trezi iar cu un guvern de amatori, (...) iar țara, în an de Centenar, se va duce și ea înspre prăpastie...” Dincolo de logica prolixă și de patriotismul de operetă se simte dorința fierbinte de a se sacrifica din nou pentru țară la cârma partidului, a guvernului sau măcar a ministerului Educației. Iar Liviu Dragnea a făcut ce face orice om politic pentru a-și ține dușmanul aproape: a pus-o în capul mesei să nu-l muște de ceafă. Imediat după demisia lui Popa, Ecaterina Andronescu a confirmat că i s-a oferit fotoliul ministerial și că se mai gândește. Adică nu a refuzat. Ea nu a părăsit partidul, și-a păstrat supărarea pentru ea și acum ar putea deveni ministru pentru că Dragnea știe când, pe cine și cum să ierte. Nu degeaba a promis în secret primele cinci locuri eligibile pe lista la europarlamentare tuturor celor care amenințau să voteze împotriva lui la Comitetul Executiv al partidului. Și erau câteva zeci!
Andronescu ar trebui să-și păstreze morala flexibilă și să accepte postul pentru a nu suferi soarta șefilor de filiale din țară care i-au vrut capul lui Dragnea ca desert la finalul Comitetului Executiv. Se spune că acesta și-a trimis în țară buzduganul sub forma lui Darius Vâlcov, neîntrecutul maestru al combinațiunilor. Acesta urmează să facă evaluări și reevaluări mai ales acolo unde membrii simpli contestă voința de schimbare a șefilor de filială. Vâlcov este exemplul viu că operațiunea Fără penali în funcții publice este legitimă, dar și sortită eșecului. Ca și șeful său, a fost condamnat în primă instanță la nemurire politică. Codul său genetic l-a făcut să supraviețuiască condițiilor extreme în care lucrează, indiferent la presiunile externe și revoltele de stradă, ba chiar pare să prospere. Vâlcov, ca și Ficior, a fost condamnat la locul de muncă. Unul în închisoare, altul la guvern. Se spune că prima filială pe care o vizează îngerul morții subite este chiar cea de care aparține, din județul Olt, unde șef este vicepremierul Paul Stănescu, alt contestatar de carton al lui Dragnea. Stănescu spune că nu se lasă dus din partid nici cu dricul. Atuul lui e că o apreciază zgomotos pe prim-ministra Dăncilă, „un om excepţional, un om la superlativ pot să spun”. Totuși, susțin gurile aurite ale bârfitoarelor din partid, Vâlcov are misiunea de a-l debarca și a-l instala pe Florin Iordache, care binemerită de la partid, că tot se străduiește de aproape doi ani să spele dosarele penale ale lui Dragnea și creierii alegătorilor. Este un pas înainte făcut în partid de Iordache, semn că șefii de la centru îi apreciază sârguința și nu dau doi bani pe amenințările din scrisorile deschise, închise sau pierdute ale revoluționarilor de profesie din partid. Este, de asemenea, foarte posibil ca disidenții să fie doar niște ținte false care să dea iluzia dezbaterii într-un partid-monolit, unde deciziile se iau la centru și sunt indiscutabile și obligatorii. Înaintea bătăliilor politice de anul viitor, PSD trebuie să pară un partid unde democrația internă și buna credință mai au o șansă. Un partid care-și dorește schimbarea și știe ce să facă pentru a se reinventa. Nu e mai puțin adevărat că toți cei care s-au pus rău cu șeful riscă mai devreme sau mai târziu să-și piardă capul pe treptele de la intrarea în sediul central. Până atunci, trebuie găsit un ritual expiator și exorcizant pentru ca sacrificarea lor să capete un aer eroic, nu pe acela al unui act de salubrizare a anexelor partidului.
Dragnea a ieșit întărit din lupta cu anticorpii din partid. E pe caii cei mari ai apocalipsei și conduce războiul împotriva necuratului. Lupta cu dracii din partid a fost doar o repetiție generală. Se pregătește de referendumul pentru modificarea Constituției care va confirma influența partidului în teritoriu. Celelalte partide au înghițit broasca, unele zâmbind de plăcere. Clasa politică dă dovadă de o exemplară unitate națională în jurul ideii de familie. Ba chiar organizează ședințe în bisericuța ortodoxă de partid și de stat. Mai mulți parlamentari și demnitari din toate partidele (mai puțin USR) au participat în biserica Adormirea Maicii Domnului din Bănești la o întrunire cu șprițul pe masă și spatele la altar, să li se uite Dumnezeu peste umăr. S-au strâns să-și afirme adeziunea la tezele și antitezele referendumului. Mesajul e clar: partidele trebuie să se întoarcă cu fața către stranele electorale, către problemele cele mai intime ale neamului. Nu e loc de disidență aici, dacă nu vrei să pierzi la scor alegerile. Cine nu e cu ei este împotriva neamului și istoriei! Și nici voturi nu mai pupă.
Ne pregătim pentru un referendum degeaba. Cel puțin așa pare, inutil, dacă e să ne uităm în Codul civil după care pare plagiată solicitarea Coaliției pentru familie. Familia e definită acolo ca fiind formată din bărbat și femeie. Așadar, nici nu ar fi nevoie de referendum pentru definiția aceasta. Dar, pentru ca paradoxul să fie total, Curtea Constituțională a publicat în fine justificarea deciziei din iunie la solicitarea cuplului homosexual Coman-Hamilton. Aceștia voiau ca soțului american să i se permită drept de rezidență fără necesitatea vizei în România. Judecătorii români, copleșiți de povara tradiției și de presiunea fundamentaliștilor din Coaliția pentru Familie, au aruncat responsabilitatea în Curtea europeană de Justiție. Decizia luată în iunie a fost așadar influențată, în primul rând, de cea a judecătorilor europeni care au spus că partenerul lui Coman are dreptul de rezidență europeană. Judecătorii constituționali români, înainte vreme prudenți, merg de astă dată mai departe spunând că, în fapt, „Relația pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noțiunii de viață privată, precum și a noțiunii de viață de familie, asemenea relației stabilite într-un cuplu heterosexual, [subl.S.Ș.] fapt ce determină incidența protecției dreptului fundamental la viață privată și de familie (...)”. Măreția dreptului face ca o decizie CCR să admită oficial legături homosexuale pe care Codul Civil le neagă.
Până una alta, tonul disputei s-a ascuțit. Se risipesc resurse parcă nelimitate pentru a-i convinge pe oameni să vină la vot. Internetul este plin de publicitate și advertoriale legate de necesitatea ca românul să tranșeze această piedică în calea extazului heterosexual. Credința, s-ar zice, e influențată fundamental de sexul credincioșilor. Homosexualitatea este tratată ca o molimă pe care nu o poți ține sub control decât cu aruncătorul de flăcări. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pare să fi făcut implozie instituțională de vreme ce nimeni de-acolo nu scoate o vorbă în aceste zile chiar dacă minoritarii sexuali sunt bătuți cu pietre în piața publică. Dacă și-ar face treaba, ar trebui să obțină zilnic mai mulți bani din amenzile pentru homofobie decât Poliția rutieră în final de weekend pentru consum de alcool.
Zilele trecute am primit la poștă un mesaj pestriț colorat prin care eram somat să merg la vot pentru că „doar așa ne apărăm copiii.” Copiii noștri sunt ținta lor, suntem avertizați. A lor, adică a cuplurilor homosexuale. Cum ajung copiii să fie abandonați de familiile heterosexuale nu se mai întreabă nimeni. De asemenea, nu vom afla cum se face că mulți dintre susținătorii referendumului pentru familia tradițională (unii lideri, chiar) au probleme cu propria familie. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nu vrea nimeni să evalueze (din prudență, sau frică, sau ignoranță) rolul pe care-l joacă endemica foame de bani și putere a establishmentului și, de asemenea, ce efecte are nepăsarea bisericii asupra cuplurilor nevoite să emigreze sau să se dezintegreze pentru a supraviețui. Ca și veșnicia născută la țară, trăinicia cuplului tradițional este doar o figură de stil. Șeful Coaliției pentru Familie, organizația inițiatoare a modificării constituționale, nega vehement frecvența ridicată a violenței în familie. Ar fi o provocare mediatică, niște cifre fabricate de presa senzaționalistă. Sunt publicații cu care Coaliția nu vrea să aibă de-a face.
La conferința de presă convocată pentru a se plânge de proasta reflectare în presă a referendumului, Coaliția pentru familie a căzut în propriul infern: a dat afară cu mare tărăboi presa „senzaționalistă” care punea tot soiul de întrebări deviante și colaterale (cine, ce, unde, când, de ce?) Au rămas doar jurnaliștii receptivi, gata să le ducă mai departe vorbele meșteșugite. Pentru că are toate răspunsurile, Coaliția pentru Familie nu mai are nevoie de întrebări. Credința nu întreabă. De ce ar întreba? Doar rațiunea e blestemată să pună întrebări și să nu găsească răspunsuri. Nu degeaba „Crede și nu cerceta” e un principiu valabil nu doar în biserică, ci și în politică.