Linkuri accesibilitate

„Blocarea oraşului pentru un preşedinte străin ne aminteşte de psihologia noastră servilă”


Lidia Staraşciuc
Lidia Staraşciuc

Jurnal săptămânal de Lidia Staraşciuc (Melnic).

Născută la 21 februarie 1966 în satul Chişcăreni, raionul Sângerei. Absolventă a Facultăţii de Jurnalism a USM. Actualmente lucrează şef al Serviciului protocol la C.I.E. „Moldexpo”.

Luni

Această toamnă ne alintă cu o vară indiană în toată splendoarea. În drum spre serviciu, printre copaci, se zăreşte lacul „Valea Morilor”, desluşesc chiar şi pernuţa de aburi lăptoşi deasupra apei, în bătaia soarelui sclipitor. De dimineaţă vremea e frumoasă, dispun de timp berechet, aşa că mă abat spre malul lacului şi fac un fel de drum de centură spre pavilionul unde îmi este biroul.

Jurnal săptămânal de Lidia Staraşciuc
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:10:33 0:00
Link direct


O mică promenadă într-un loc pitoresc este un debut bun pentru o săptămână de muncă. Recunosc pentru sine că nu mă pot detaşa încă de sărbătoarea de ieri. Nu, nu am mers în piaţă, la Hramul oraşului. Vizitele din ultimii ani m-au decepţionat total. Aceleaşi grătare cu mult fum, se pare că undeva se pârleşte porcul printre amenajările cu paie, stuf, ciocleji – elemente potrivite sărbătorilor de câmp şi mai puţin peisajului urban. Ceva mai nou şi exotic – decoraţiuni de Crăciun, bâlci din boarfe care nu au nimic comun cu sărbătoarea de hram.

Cacofonie de sunete de pe scenele improvizate destul de aproape una de alta. Iar băncile din grădinile publice din apropierea pieţei în loc de „garderobă”, unde, chiar în văzul lumii şi la temperaturi nu prea generoase, singuri, sau cu ajutorul părinţilor, micii artişti îşi schimbă hainele pentru concert. Aceste privelişti mai degrabă întristează, decât predispun la sărbătoare. Prin curţile blocurilor, chiar sub geamuri, la fel, se prepară frigărui, şi nu doar de sărbători. Tot mai mult şi mai regretabil oraşul, oamenii, sărbătorile degradează.

Nu îmi place să văd doar partea rea a lucrurilor, dar aş vrea un hram al capitalei specific unei urbe inteligente, elegante, moderne. Aşa că atunci când îmi doresc o sărbătoare a sufletului merg în Parcul Dendrologic – o bijuterie a Chişinăului. Peisaje ca de pe pânze, curăţenie, linişte. Este ceea ce frapează aici şi, într-un mod miraculos, influenţează cultura înaltă a vizitării. Aici, niciodată, nicăieri nu vezi picnicuri, gunoi, sau urme de uzuri naturale. Orice centimetru pătrat poartă amprenta dedicaţiei totale şi a dragostei mari a oamenilor care îngrijesc şi dezvoltă parcul, transformându-l în etalon de grădină publică.

Nu sunt de acord că e curat acolo unde se păstrează. E îngrijit acolo unde se face curăţenie, zic eu, pentru că organismele vii, vrei nu vrei, lasă tot felul de urme. De câte ori vizitez Dendariul totdeauna mă minunează, în fiecare început de sezon descopăr aici ceva nou: un pod, o alee, un foişor, o terasă deschisă chiar pe lac, configuraţii noi ale parcelelor de flori, chiar şi spaţiile gospodăreşti sunt camuflate cu gărduţuri vii de plante. E bine că această practică se extinde şi, cu încetul, şi parcul „Valea Morilor” se apropie de nivelul Dendrariului, fapt de care mă conving în timpul plimbărilor zilnice aici, în pauza de prânz.

Cum să nu te bucuri, când undeva se fac lucruri bune? Că în loc de ruine, pot admira scara cu havuzuri, chiar dacă mulţi au criticat materialele din care a fost restaurată. Că pe lac se antrenează mulţi tineri la diverse sporturi nautice. Că a fost amenajat un splai minunat. Că şi aici au fost instalate statui „umane”, care în ultimul timp tot mai mult apar în oraş şi îi primenesc aspectul.

E semn că lucrurile se schimbă spre bine şi, în oraşul nostru, dezarmonizat arhitectural, apar atracţii noi...

Îmi trezesc admiraţie aceste proiecte creative şi de entuziasm, la fel ca şi altele, gen amenajarea cinematografelor în aer liber, confecţionarea dioramei căii ferate, voluntariatul la curăţarea spaţiilor publice sau donarea gratisă a surplusurilor de fructe, altele. E semn că lucrurile se schimbă spre bine şi, în oraşul nostru, dezarmonizat arhitectural, apar atracţii noi, există oaze de bun gust, unde se vede că se munceşte şi sunt rezultate. Încântată de ele, în ultimul timp căutam cu o colegă de serviciu sculptura micului prinţ. Tot nu îl găseam, în schimb, recent, am fost răsplătite cu o altă surpriză – un cuplu minunat şi neobişnuit pe lac, o raţă mandarin (de unde s-o fi luat prin părţile noastre?) şi un pescăruş alb ca neaua. O privelişte de poveste! Statuia am găsit-o, stă cuminte la locul ei pe parapetul de pe splai, dar, oricât nu vin la lac, nu mai găsesc acele păsări exotice.

Apoi ziua intră în albia ei, cu multă forfotă la birou, şedinţe, întâlniri, convorbiri. Până la deschiderea expoziţiilor dedicate sectorului agrar, au rămas doar două zile, cele mai încărcate în ce priveşte pregătirile. Chiar dacă toate aranjamentele sunt făcute şi puse la punct, se ivesc încă multe probleme şi sarcini neprevăzute. Revin la toate punctele şi fac verificările necesare. Mi-am format o regulă, la sfârşitul zilei de muncă să îmi notez tot ce este la control şi dimineaţa am agenda gata făcută.

După serviciu merg la socri în vizită şi sunt răsplătită de un alt spectacol splendid: Chişinăul de noapte, cu multe clădiri frumos iluminate şi cu amurgul care camuflează locurile mai puţin simpatice, cu lume care nu se grăbeşte să se despartă de această zi încântătoare de toamnă.

Marţi

De dimineaţă am primit invitaţie să donez sânge. De regulă, mă strădui să accept prompt apelul Centrului de transfuzie a sângelui, ştiu că dacă mă cheamă, înseamnă că au nevoie urgent. Dar, azi sunt nevoită să amân pe săptămâna viitoare. În ajun de expoziţie timpul este un mare lux, apoi, apelul m-a prins în drum spre o altă instituţie medicală, cu alte treburi.

Lidia Staraşciuc
Lidia Staraşciuc

Donez sânge regulat, nu pentru acea zi liberă, iar din acest an – două zile, pentru că în cele mai dese cazuri sunt prinsă cu urgenţe la serviciu şi nu le pot valorifica. Nu mă motivează nici sacoşa cu produse care a înlocuit de mai mulţi ani tichetul pentru prânz. Ştiu că unii îi critică conţinutul, eu nu am pretenţii, deşi, recunosc, le donez la rândul meu, pentru că evit consumul alimentelor fabricate industrial. Deci, fac acest voluntariat pentru că nu pot refuza, ştiu că în Moldova în ultimul timp e un deficit în toate, inclusiv de donatori. Nu am temeri că voi fi cumva infectată, pentru că nivelul serviciilor este înalt la Centrul de transfuzie a sângelui. Nu totul în sistemul nostru medical este de criticat.

Deci, jertfesc o oră de la serviciu pentru a merge la o instituţie medicală specializată ca să soluţionez problemele unui om apropiat. Pentru că mersul la medic nu presupune doar examene, proceduri, tratamente, dar, în cele mai dese cazuri, multe formalităţi – de a lua îndreptare şi a programa la alţi specialişti, de a colecta vize pe unele certificate, de a transmite rezultatele unor teste, efectuate în alte instituţii medicale etc. Eu numesc aceste proceduri logistica pacientului. Fac aceasta pentru a scuti bolnavul de stresul aşteptărilor şi îmbulzelii la uşile cabinetelor medicale, deplasările de la o instituţie la alta.

Realizez necesitatea acestor formalităţi, dar nu pot contesta că sunt obositoare pentru pacient. Şi un om sănătos le suportă greu, darămite unul bolnav! În acest context, nu pot nicidecum înţelege binefacerea asociată cu glamurul. Adică acţiunile de caritate, precum baluri sau flash-moburi, după care Facebook-ul e plin de poze cu doamne preocupate de etalarea propriei imagini sau frumuseţi.

E ceva bun în acumulările de fonduri în scopuri nobile, sau atenţionarea asupra pericolului unor maladii şi îndemnurile de a le ţine sub control, dar oare pune cineva la îndoială aceste lucruri? Mai degrabă e complicat să obţii o îndreptare la un aparat costisitor sau să aştepţi luni de zile să îţi vină rândul la ele, atunci când simptomele devin tot mai alarmante şi te impun să te desparţi de o sumă frumuşică şi să o achiţi la casă, chiar dacă din salariu ţi se reţine regulat şi binişor pentru poliţa medicală. Eu văd actele de carite altfel: mergi în locul unui vecin, bătrân sau coleg bolnav pe la instituţiile medicale sau sociale pentru efectuarea unor formalităţi necesare. Nu presupune cheltuieli financiare, doar de timp şi nervi.

Ajung cu o oră mai devreme la instituţia cu pricina, dar la uşa cabinetului medical, la fel ca şi la celelalte de pe întreg etajul, este deja o coadă măricică. Se apropie de mine un tânăr, a prins a se interesa ce şi cum, chipurile e şi el pacient. Nu arăta necăjit şi bolnav, m-am gândit că şi el, la fel ca mine, asistă pe cineva. Îi răspund amabil la întrebări, până când sesizez în ele alt subtext: îmi este clar că, interesându-se de pricinile cozii, cu presupunerea că, poate medicul nu se descurcă, efectuează, de fapt, o investigaţie.

Da, aceste cozi indică semne de maladie a sistemului nostru de sănătate...

Dezacordul meu, în parte şi din indignare pentru că sunt folosită în anumite scopuri, fără a fi preîntâmpinată, nu este, cum se vede, cel aşteptat de el. A realizat că eu am i-am înţeles adevăratele intenţii, a lăsat jocul şi m-a intrebat dacă accept să vorbesc în faţa camerei. Am refuzat. Pentru că străduinţele lui de a-mi dirija răspunsul divulgă un scop anume. Şi, în intenţia de a aborda un subiect durut, poate să sustragă din context frazele necesare, în cel mai bun caz din grabă, dar, mai degrabă, pentru a îndeplini comanda ce a primit-o. Da, aceste cozi indică semne de maladie a sistemului nostru de sănătate, da, există şi exponenţi amorali, lucru firesc pentru orice sistem. Şi mă tem că toate acestea se vor proiecta asupra medicului concret la care sunt în vizită, pe care îl stimez enorm, care lucrează şi la policlinică, şi la spital, îşi face onest munca, examinează în fiecare zi un flux mare de pacienţi şi se străduie să îi primească şi pe cei fără programări, nu îl văd niciodată la pauze de cafea, la necesitate merge singur cu hârtiile bolnavilor în alte cabinete. Şi nu aş vrea ca un medic bun să sufere, de aceea tac. Cât despre „comanda” în jurnalism e deja un alt subiect.

Miercuri

Ajung la serviciu şi îmi croiesc la propriu drum printre tehnică şi cele mai variate exponate din domeniul agricol, care au împânzit toate spaţiile. Azi inaugurăm cele mai mari, mai bogate şi mai frumoase expoziţii: Moldagrotech şi Farmer şi încă câteva târguri (de plante, miere, produse agricole, animale şi păsări domestice). Echipa a muncit un an pentru acest eveniment care va dura doar 4 zile. Desigur, diverse servicii au îndeplinit la diverse etape munci diferite şi în volum diferit, dar, când ajungem în ziua deschiderii şi vedem rezultatul muncii, radiem de bucurie şi realizăm că merită din plin!

Rând pe rând, mă ocup de lucrările necesare, multe dintre care le fac aproape simultan, lucru posibil cu ajutorul telefonului mobil. Prima zi e dificilă, multe din serviciile contractate sunt pentru prima dată la noi, trebuie să le explic o mie de nuanţe, inclusiv şi cum să se deplaseze pentru a ajunge la destinaţie. Majoritatea celor contractaţi au venit cu rezervă de timp, ştiind prea bine din experienţele precedente efectele asupra traficului urmare vizitelor înalţilor demnitari în ţara noastră. Nu îmi plac comparaţiile de genul la noi e rău, la ei (în alte ţări) e bine, dar blocarea unei bune părţi a oraşului pentru undă verde unui preşedinte străin ne aminteşte încă odată despre psihologia noastră servilă şi excesul de zel.

Toată ziua e un vârtej continuu. Fiecare îşi face munca, se ivesc probleme, le corectăm din mers şi, în final, reuşim cum am planificat. E înţeleaptă vorba populară, începutu-i anevoie, urma vine de la sine. Chiar dacă e obositoare, îmi place mult rumoarea zilei, cu alergatul de la un punct la altul, unde se desfăşoră evenimentele de care răspund, cu îndeplinirea de comun cu colegii mei sau persoanele angajate numai pentru anumite servicii, a lucrărilor necesare, cu mai mult decât asistarea serviciilor contractate, cu biroul meu, transformat temporar în depozit sau garderobă pentru serviciile străine. Spre sfârşitul zilei am realizat că, deşi am alergat mult pe teren, iar nu am reuşit să vizitez expoziţiile. Fug măcar la târgul de animale şi păsări, restul voi vedea în zilele următoare.

Serviciul este parte indispensabilă a vieţii noastre, măcar şi sub aspect temporal. Mi se pare că ne ia nu o treime, dar jumătate din zi şi, deci, din viaţă. Dar, cel mai mult ne consumă resursele intelectuale, emoţionale, fizice. Serviciul meu este legat de domeniul evenimentelor care îşi are specificul său, alert, dependent de mulţi factori externi, dar, mai ales, de cel al timpului. Chiar dacă e stresant, mă simt o norocoasă, pentru că mă scuteşte de monotonia gri a cotidianului, pe care, nu ştiu cum aş suporta-o.

La începutul carierei în acest domeniu mă întrebam sceptică de ce participă firmele la expoziţii? Doar pot face afaceri nemijlocit la oficiu sau prin intermediul unităţilor de comerţ, mai recent mulţi recurg la vânzări on-line. Destul de repede am înţeles că expoziţiile sunt un fel de sărbători profesionale ale reprezentanţilor unor ramuri. Lumea este dornică de comunicarea pe viu, de a se întâlni cu colegii de breaslă, de a se mândri cu roadele muncii. Internetul, care a devenit o parte indispensabilă a vieţii, scurtează distanţele mari, dar nu înlocuieşte emoţiile revederilor. Simt un pic de invidie faţă de oamenii care îşi dau întâlnire la expoziţii, pentru că eu, ca şi colegii mei de serviciu, sunt prinsă în munci urgente şi nu îmi pot permite să mai schimb o vorbă două cu prietenii sau vizitatorii cunoscuţi, mă limitez la un salut în grabă, bine că lumea e înţelegătoare şi nu mă consideră arogantă.

Seara, în transportul aglomerat, în care, parcă, s-a adunat tot ghemul de nervi, acumulat pe parcursul zilei din cauza traficului dat peste cap, se caută chef de gâlceavă mai mult ca alte dăţi. Pe cineva în etate enervează faptul că tinerii sunt cu căşti în urechi şi stau cu nasul în gadgeturi. Acelaşi vechi cât lumea conflict al generaţiilor. Doamna buclucaşă însă nu găseşte susţinători, se dă bătută, dezamăgită că nu i-a reuşit mitingul. S-au schimbat oamenii. Preferă să îşi expună opiniile şi să se încingă dacă doresc în discuţii pe reţelele sociale şi nu în locurile publice. Şi eu ader la acest eşantion. La staţii sau în transport verific poşta, răspund la mesaje, mă interesez de viaţa copiilor, rudelor, prietenilor plecaţi în străinătate, aflu ce mai este nou în lume, mă informez, la nevoie, care este adresa punctului meu de destinaţie, dacă nu îl cunosc cu ce mijloace de transport mă pot deplasa etc. Nu îmi imaginez viaţa fără tehnologii.

Joi

Dimineaţa devreme, până la serviciu, merg să transmit un pachet la Copenghaga. Nu atât de demult s-a instituit o rută auto directă spre Danemarca, fapt ce uşurează nespus legătura moldovenilor cu rudele de acolo. De regulă, coletele se primesc seara în ajun, dar au răspuns rugăminţii mele de a ne întâlni dimineaţă. Slavă Domnului că sunt flexibili! Mă gândesc că degrabă trecem la ora de iarnă, se va întuneca devreme şi va deveni mai complicat să merg după serviciu prin oraş cu unele treburi. Mi-aş dori în genere să se anuleze practica trecerii la orele de iarnă/vară, al cărei rost economic este depăşit, în schimb, exercită efecte nefavorabile asupra sănătăţii oamenilor. Nu toţi suportă uşor dereglarea ceasului biologic.

Întreprinderea de transport reprezintă un mic business de familie al unui cuplu tânăr de la noi. E o plăcere să beneficiezi de serviciile lor! Sunt foarte corecţi, receptivi, omenoşi. Mă bucură nespus că în Moldova se conturează o tendinţă de profesionism în business. Şi în viaţa personală, şi la muncă, contractez diverse servicii şi mi se întâmplă să mă ciocnesc cu trişări. Sau întârzie, sau te lasă baltă în mijlocul evenimentului, sau livrează marfa care nu corespunde comenzii, în momentul începerii evenimentului, când nu mai poţi să o întorci la schimb. Exemple sunt multe. Cei care livrează flori înmânează destinatarului buchetul plătit de client, agăţând pe acesta propria reclamă şi „uitând” să indice de la cine sunt florile. Meşterii constructori încep lucrările, iar peste o zi-două dispar, pleaca la alt obiect, pentru a reveni când pot ei. Şi tot aşa. Specificul businessului moldovenesc: promit multe, dar fac cum le iese la socoteală. Totuşi, aceste trucuri devin tot mai puţine, majoritatea prestatorilor sunt oneşti, ceea ce s-a confirmat chiar în aceste zile de expoziţie.

Seara merg la restaurantul unde dăm recepţia cu prilejul expoziţiilor. Vin mai devreme pentru a verifica dacă totul e în regulă. Sala e pregătită, toate la locul lor, liniştea nu dă semne că degrabă aici va fi multă lume şi rumoare. Într-o altă sală are loc un casting. Vin domnişoare parca de pe podium să-şi încerce norocul. Dăm nas în nas în camera de baie, unde, ca femeile, ne examinăm în oglindă, ne corectam machiajul. Văd că prezenţa mea le trezeşte uimire, dar pleacă în tăcere. În curând apare aferată o doamnă tânără, cum se vede din juriu, şi mă întreabă iute, cu o naturaleţe prefăcută: dvs. tot la casting aţi venit? Nu sunt pusă azi pe glume, deşi, ar fi trebuit să îi răspund afirmativ şi să mă amuz un pic de explicaţiile ei că o doamnă trecută de 50 de ani nu corespunde cerinţelor proiectului. Dar, şi fără asta e clar: mentalitatea noastră încă nu e pregătită pentru acceptarea celor ce nu se înscriu în concepţia generală.

Vineri

După serviciu merg la spectacol. Aş zice că e o încheiere reuşită a săptămânii de lucru, dar voi munci şi mâine, pentru că e zi de expoziţie. Profit să fac o plimbare prin cartierele istorice ale oraşului, prea rar îmi permit acest lux. Urbea îmi lasă o impresie contradictorie. Clădiri proaspăt restaurate, alături de altele parcă uitate de lume. Spaţiile pietonale într-o stare jalnică, chiar în centrul capitalei!

Plimbările pe aici sunt posibile doar în încălţăminte sport, în care, fireşte, nu pot merge la un eveniment. Aşa că, mă uit mai mult sub picioare decât în jur. Am observat demult că femeile nu mai poartă încălţări pe tocuri prin oraş, deşi acum vreo 15-20 de ani era un lucru absolut firesc. Credeam că în sfârşit le-a venit mintea la cap, dar, am sesizat o afinitate cu o istorie umoristică a autorului meu preferat O.Henry. Lui îi aparţine expresia că, cererea nu poate fi formată, dar pot fi create condiţii care generează cererea.

Dacă cineva încă nu cunoaşte opera acestui mare satiric, reproduc episodul ce m-a impresionat: într-o ţară caldă, unde toată lumea umbla desculţă, un întreprinzător a deschis un magazin de încălţăminte. Şi fiindcă vânzările nu mergeau deloc, l-a înseninat o idee genială: a importat prin contrabandă ciulini, pe care i-a împrăştiat prin oraş, ceea ce a făcut ca lumea să alerge la magazin şi să cureţe rafturile de încălţăminte pentru a nu-şi înghimpa picioarele. Interesant, trotuarele deteriorate din capitala noastră tot sunt o chestie de lobare şi pentru ce interese anume: de a spori vânzările încălţămintei sportive, sau, o, Doamne, s-o fi îngrijorat cineva că femeile noastre se calicesc pe tocuri şi, în acest mod drastic, a decis să le cultive dragostea pentru modul sănătos de viaţă şi protejarea propriilor picioare?

Amintirea acestui episod îmi produce un gust mai degrabă amar decât comic. Motive sunt multe. Şantiere la tot pasul, spaţiile avariate după construcţii şi uitate a fi reamenajate, edificii răsărite ca ciupercile după ploaie şi îngesuite printre obiectele de plan, staţiile de aşteptare a transportului public, execucate din materiale friabile, din care cauză parcă sunt ciuruite de schije. Iar în ultimul timp tot mai mult îşi ia avânt moda la instalarea gardurilor, sfidându-se norma că, spaţiile publice trebuie să fie accesibile populaţiei.

Şi mă amărăsc inscripţiile doldora de greşeli, cu pure calchieri sau excese de englezisme. Uneori, pentru a le înţelege sensul, le traduc în altă limbă. Constat că, pe de o parte, am evoluat mult la capitolul cunoaşterii limbii române, iar, pe de alta, agramaţia înfloreşte. Este un efect direct al dispariţiei treptate a profesiei de redactor. Şi greşelile se răspândesc ca viruşii. Dar, merg la spectacol, unde cultura, inclusiv cea a limbii, este la ea acasă încă şi mă voi simţi revanşată pentru aceste amărăciuni. Pentru câteva ore mă voi detaşa de cotidian, fiind captată de sublim şi frumos.

XS
SM
MD
LG