Opțiunile exprimate în Sfatul Țării
În vreme ce toți membrii Blocului Moldovenesc susțineau Declarația de unire, unii deputați din Fracțiunea Țărănească și din Fracțiunea Minorităților s-au exprimat critic față de alipirea Republicii Democratice Moldovenești la România prin votul Sfatului Țării. Ei au susținut că viitorul Republicii nu putea fi decis decât prin consultarea tuturor locuitorilor țării.
Vladimir Țiganko, liderul Fracțiunii Țărănești, a insistat asupra faptului că doar Adunarea Constituantă ar fi putut să se pronunțe în chestiunea unirii Basarabiei cu România. Același deputat aprecia că singura formă acceptabilă de unire ar fi fost intrarea într-o federație cu România, adică egalitate juridică între doi actori statali. Ceea ce, desigur, elita politică de la vest de Prut nu concepea din motive de imaginar politic centralist, de preluare și exercitare a puterii, de monopol politic. Țiganko avea să anunțe că formațiunea sa urma să se abțină de la vot.
Minoritățile naționale au susținut că decizia de unire nu putea fi luată decât prin consultarea „întregului popor al Republicii Moldovenești”, prin Adunarea Constituantă sau prin referendum. S-au exprimat în această privință deputații Arcadie D. Osmolovski, din partea ucrainenilor, Cristo Misirkov, din partea bulgarilor și găgăuzilor, și A.F. Greculov, din partea rușilor. De altfel, cei mai mulți dintre reprezentanții ucrainenilor și bulgaro-găgăuzilor aveau să se abțină de la vot, invocând faptul că nu aveau un mandat în acest sens. Reprezentanții germanilor au declarat, prin vocea lui Robert von Lesch, că se abțin și ei. Doar deputatul Felix Dudkiewicz, din partea polonezilor, a spus deschis că avea să voteze pentru unire. În acest context, nu este lipsit de relevanță faptul că unii dintre deputații din partea ucrainenilor, bulgarilor și germanilor erau ei înșiși interesați de proiecte care vizau includerea Basarabiei în alte structuri statale.
Fracțiunea Țărănească era divizată în privința votului. După o scurtă pauză, deputații moldoveni din Fracțiune au declarat, prin Teodosie Bârcă, că vor vota pentru unire. Nu aveau să o facă toți, însă erau destui pentru a crea o majoritate confortabilă pentru unioniști. Se pare că Stere a jucat un rol important în scindarea Fracțiunii Țărănești și trecerea unora dintre membrii acesteia în tabăra celor care voiau unirea cu România.
Rezultatele votului
La propunerea ca votul să fie secret, deputatul Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Țării, a cerut ca votul să fie prin apel nominal și deschis. Această variantă le permitea celor care aveau majoritatea vizibilă să controleze rezultatele, cum de regulă se întâmplă atunci când se apelează la această formă de exprimare electorală. Această propunere a fost supusă la vot: 82 de deputați au fost pentru vot deschis, 27 pentru vot secret, 16 s-au abținut. În fața acestei situații, deputatul Țiganko a declarat că grupul lui nu va vota deloc. Votul deschis și nominal a generat inhibiții, frică în rândurile celor care – cel mai probabil – nu doreau unirea.
Dintre cei 138 de membri ai Parlamentului de la Chișinău, 101 erau moldoveni, 12 ucraineni, opt ruși, șapte bulgari, șase evrei, doi germani, un polonez și un armean. Distribuția opțiunilor exprimate ne arată că votul din Sfatul Țării a avut un pronunțat caracter etnic. Rezoluția de unire a Basarabiei cu România a înregistrat 86 de voturi pentru, trei contra și 36 abțineri; 13 deputați au fost absenți. Deputații din Blocul Moldovenesc au votat în totalitate pentru unire. Din Fracțiunea Țărănească, 14 moldoveni au votat și ei unirea. Alți moldoveni din formațiune, ca și membrii acesteia proveniți din alte grupuri etnice, în total 15 deputați, s-au abținut. Deputații proveniți dintre minoritățile etnice s-au abținut în cea mai mare parte. Dintre cei 86 de deputați care au votat pentru unire, 83 erau moldoveni, alți trei aparținând unor minorități, mai precis un ucrainean, un rus și un polonez. Cele trei voturi împotrivă aparțineau unor deputați din rândul minorităților etnice, dintre care doi ucraineni și un bulgar. S-au abținut 36 de deputați: 11 moldoveni, opt ucraineni, șase ruși, cinci bulgari, patru evrei, doi germani. Cei 13 deputați absenți se împărțeau astfel: șase erau moldoveni, doi bulgari, doi evrei, unul ucrainean, unul rus și unul armean. În Sfatul Țării era și o femeie deputat, Elena Alistar, care a votat pentru unire. Conform viziunii lui Alexandru Marghiloman, femeile nu aveau să aibă drept de vot în România postbelică. Și nu au avut. Față de ceea ce urmăriseră basarabenii în 1917 și începutul anului 1918, era un regres democratic evident.
Competiția meritelor
Marghiloman și ceilalți oficiali veniți de la Iași au așteptat „cu înfrigurare” terminarea lucrărilor la Cercul Militar. Înștiințat de rezultatele votului, premierul român a revenit în sală la ora 19:00, înconjurat de oficiali români, civili și militari, cu o gardă de cavalerie. Urcat la tribună, Marghiloman a ținut un scurt discurs în care a făcut referire la poporul român, la rege, la conducătorii Basarabiei, a luat act de rezoluția de unire și a acceptat-o în numele guvernului. Independența Republicii Democratice Moldovenești, mai degrabă formală, durase doar 63 de zile. Întrebat expres de Inculeț în fața Sfatului Țării, Marghiloman a reafirmat că guvernul român acceptă condițiile de unire integral, în literă și sens.
La 19:30 a urmat un Te Deum la catedrala ortodoxă din Chișinău. Premierul român a dat ulterior, la ora 21:00, la cazinou, un dineu la care au fost 220 de participanți, membri ai Sfatului Țării, notabilități ale orașului, mari proprietari basarabeni, oficiali români. Alexandru Marghiloman, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au rostit discursuri. Cu această ocazie, în cuvântarea sa, Marghiloman a spus că „Unirea Basarabiei s-a făcut la București”, trimitere directă la negocierile cu Puterile Centrale și la consimțirea de către acestea a extinderii României la est de Prut. Unii participanți au considerat această exprimare ca „lipsită de tact și eleganță”, de față cu membrii Sfatului Țării și cu alte oficialități basarabene. Potrivit unuia dintre participanți (Ovid Țopa), la banchetul din acea seară ar fi fost de față, însoțindu-l pe Marghiloman, și un ofițer superior german.
Nu este mai puțin adevărat că și alte oficialități românești reclamau pentru instituțiile lor meritele alipirii Basarabiei. Spre exemplu, generalul Gheorghe Istrati, comandantul Corpului VI Armată, avea să înainteze Marelui Cartier General, la 29 aprilie/12 mai 1918, un raport în care, printre altele, declara: „Actul unirii din 27 martie, votat de Sfatul Țării, se datorește, într-o mare măsură, acțiunii armatei române”.
Surse interne și externe reliefează că la Chișinău nu s-a manifestat vreun entuziasm public față de acțiunea decisă de guvernul român și votată de Sfatul Țării. Liniștea fusese asigurată de prezența Armatei Române. De altfel, criticii modului în care s-a desfășurat acțiunea din 27 martie/9 aprilie 1918 insistau asupra faptului că în Chișinău se găseau trupe române, avioane militare românești zburau deasupra orașului, iar premierul român practic a deschis și a închis ședința Parlamentului Republicii Democratice Moldovenești.
Imediat după miezul nopții de 27/28 martie 1918, Marghiloman a plecat spre Iași. Pentru guvernul său, alipirea Basarabiei era un succes incontestabil. Regele Ferdinand a fost înștiințat în aceeași zi de hotărârea Sfatului Țării. În contrapartidă, pe 28 martie/10 aprilie 1918, suveranul a trimis o telegramă lui Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, prin care saluta alipirea Basarabiei. Ideea de subordonare era subliniată de oamenii politici români, inclusiv de regele Ferdinand, referirea fiind la faptul că Basarabia se unea „ca fiică cu mama sa România”.
