Ieşeanul prin adopţie Bogdan Creţu (n. 1978) ştie multă literatură, fie că-i vorba de „antici” (Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir, 2013), fie de „[post-]moderni” (Matei Vişniec – un optzecist atipic, 2005), iar de când a dat-o pe ficţiune – Cornul Inorogului, 2021; Nichita. Poetul ca şi soldatul, 2022 –, îl prinde à la perfection formula „Anul şi Romanul” odată cu Mai puţin decât dragostea, Polirom, 2023.
„ – Nenea, ai dormit cu mama mea?” este cel mai provocator incipit de roman din ultimii ani (sigur după celebra intrare din Băgău-ul Ioanei Bradea, deja piesă de muzeu!), „dezamorsată” însă de Vlad, personajul narator, la sfârşitul alineatului: „În mod clar copilul ăsta are mai multă nevoie de mama lui decât are el de femeia pe care a cunoscut-o cu o seară înainte”. De fapt, abia de-acum încolo urmează s-o cunoască pe Maria, în cele două zile şi două nopţi în care, copilul fiind trimis la bunici, rămâne în casa femeii să-i asculte povestea de viaţă, şi mai ales să-i spună povestea lui de iubire de-o viaţă, fără să bănuiască barem că destinele lor s-au şi intersectat, cu ani în urmă. Nu doar ale lor, căci înainte să apară Sara în viaţa lui, deja Ştefan, tatăl lui Vlad, a fost îndrăgostit de Magda, mama Sarei, care însă s-a măritat, ca să-şi piardă urma odată Ştefan intrat în puşcărie (suntem în plin stalinism românesc!), cu cel care va deveni gardianul iubitului ei în temniţă, tot el binefăcătorul lui (la rugămintea femeii, dar despre asta Ştefan nu are cum să ştie!) – şi tot Sara, acum însărcinată de la Vlad (suntem în 1988, regimul Ceauşescu stă să cadă, dar despre asta ştiu doar cei din sistem, cum e Iancu Iacoban, tatăl fetei), leagă toate firele într-un tot întreg: „Toate se continuă şi se potrivesc milimetric. S-a ajuns aici pentru că aici trebuia să se ajungă. (…) Nu e o coincidenţă, nu e o întâmplare nefericită pentru voi şi fericită pentru noi. (…) Vieţile voastre şi ale noastre au lucrat împreună ani de zile şi ne-au adus aici”, şi ceva mai jos: „Despre asta e vorba. O iubire care se-ncăpăţânează să rodească. Nu-şi face calcule, nu ţine cont de nimic. Prin voi n-a reuşit. Prin noi da. Pentru că noi toţi aparţinem unei poveşti de iubire. Voi aţi început-o, noi o rotunjim”. Toate astea spuse de faţă cu părinţii săi şi ai lui Vlad; de „rotunjit” povestea o va face Sara de una singură, dar altfel decât se aşteaptă Vlad sau dl Iacoban: „…răul trebuie tăiat de la rădăcină. Iar rădăcina tatălui meu sunt eu. El poate trăi numai prin mine. Prin mine şi prin copilul meu. (…) Ei bine, uite că acum Sara i-a luat locul lui Avraam. Ştiind că numai aşa poate fi curmat răul. (…) Acum Sara a ridicat bisturiul şi chiureta asupra fătului din ea, ca să se răzbune pe tată. Iar tatăl n-a intervenit”. (În paranteză fie spus, romanul s-ar fi putut intitula foarte bine chiar Sara, să nu fi existat deja Sara lui Ştefan Agopian…)
De la un moment încolo, Maria este cea care preia ţesătura destinelor (comune), nu înainte de a rezuma: „Tu, fiul unui deţinut politic, erai îndrăgostit de fiica gardianului salvator al tatălui. Urma să aveţi un copil. Mama ei fusese iubita tatălui tău în adolescenţă şi cumva ea-l protejase cât fusese închis” – în tot acest timp, personajul narator întoarce pe toate părţile formula „Mai puţin decât dragostea” –, iar propria viaţă de copilă, apoi adolescentă plină de lipsuri, întregeşte tabloul („Aşa am aflat eu de la mama întreaga poveste. Şi de tine am ştiut, Vlad”), dar abia ivirea Dianei (fiica Sarei şi a lui Vlad – asul din mânecă!), trage toate firele, într-o pânză epică de largă respiraţie care s-ar cere transpusă pe marele ecran (conştient de aceasta, autorul ironizează, prin gura personajelor: „– Zici că-i un scenariu scris la Hollywood, spune Maria. – Sau o telenovelă. Ştiu ce vrei să spui”).
Mai puţin decât dragostea este un roman de recitit, căci furat de intrigă (hollywoodiană –na că am spus-o!), prima lectura e grăbită, forţând deznodământul; am lăsat cartea deoparte, şi după vreo zece zile am „refăcut-o” din sublinierile mele puse cap la cap, fraze de-o frumuseţe desăvârşită care-l califică pe Bogdan Creţu printre prozatorii de primă mână ai generaţiei sale, ultima meritând să fie trecută pe blazonul autorului, pe care scrisul l-a consacrat, iată, cavaler al Mesei Rotunde a romanului românesc:
„Era un bărbat sufocat de posibile vinovăţii, care îşi dorea cu disperare să-şi regăsească femeia iubită. (…) Şi poate că intuise că cea mai sigură metodă de-a o găsi era să se ascundă el însuşi.”;
„Doi adolescenţi speriaţi, ea de ceea ce ştia, el de ceea ce nu ştia, sub ochii asiatici şi sângeroşi ai unui întreg sistem criminal.”;
„– Ce mare lucru o dictatură? E mai puţin decât dragostea, nu crezi?”;
„…atâta hidoşenie şi atâta frumuseţe. Ea ştia să trăiască şi să lucreze cu frica. Frumuseţea prinţesei a neliniştit-o.”;
„– Nu eram pregătit pentru lumea de afară, pentru că nu învăţasem să uit lumea dinăuntru. (…) – Pentru că au mutat închisoarea înăuntrul tău.”;
„El nu mai era responsabil de trecut, dar ea devenise total responsabilă de viitor.”;
„E un timp în care părinţii îşi feresc copiii de trecutul lor. Şi vine şi un timp în care copiii îşi feresc părinţii de viitorul lor.”;
„Curajul de a spune lucrurilor pe nume. Lor le lipsea până şi curajul de a asculta astfel de vorbe.”;
„Pentru un bărbat, dragostea adevărată e întotdeauna mai puţin decât dragostea.”;
„– Ce trăim acum, trăim pentru totdeauna.”
22 ianuarie ’24
