Înfocații partizani ai Brexitului ar putea avea, imediat după divorțul cu năbădăi, o surpriză foarte neplăcută: câteva din cele mai „British” produse culinare și obiceiuri de masă riscă să se scumpească rapid și vertiginos... deoarece vin de pe continent, din mult hulita și tiranica UE.
Așa este, de pildă, acea neomenească substanță, deliciu național, pe care britanicii o consumă fără moderație, neînțeleși de nimeni altcineva pe planetă. Am numit: Marmite!
„Marmite”, deși numele îi vine de la franțuzescul „marmite”, adică oala în care e făcută, este o chintesență a identității britanice. Marmite este o acră și astringentă pastă de tartine extrasă din drojdie de bere. Se mănâncă pe pâine la micul dejun, sau se ia la școală, și se mai pune în sosuri. A fost creată accidental de un doctor german în sec. XIX și s-a văzut ulterior că e bună ca să le dea vitamine săracilor și pușcăriașilor. Dintr-o oroare de produs medical dickensian ea a devenit parte esențială din bucătăria britanică.
Piața este dominată de marca numită simplu chiar „Marmite” care, aparținând gigantului olandez Unilever, e fabricată în Rotterdam, pe continent. Zvonurile că prețurile la Marmite vor crește circulă deja de multă vreme, sprijinite de logica comercială a ceea ce se va întâmpla dacă divorțul va avea loc fără un acord. Promisiunile de ajutor de la Trump nu liniștesc pe nimeni. SUA nu fabrică Marmite.
Dar circulă spaime și mai cumplite: aceea, de pildă, că celebrul mic dejun englezesc, English breakfast, ar putea deveni inabordabil. Toată lumea știe în ce constă acel solid fel de a-ți începe ziua: ochiuri, fasole în sos de roșii, bacon prăjit, cârnați, ciuperci, eventual felii de haggis prăjit, totul însoțit cu cafea și sucuri de fructe. Între o treime și jumătate din ingrediente vin din UE. Fasolea sosește din SUA, e adevărat, dar sosul de roșii e din Europa. De unde roșii în cețosul Albion?
Așa încât, în afară de ouă și făină, cam tot ce intră în English breakfast va trece prin vamă. Sigur, dacă englezii își vor reduce micul dejun la ouă și pâine prăjită, Brexitul nu va fi simțit. Dar serioși economiști au calculat că prețul unui autentic English breakfast ar putea crește cu 13%. Enorm, pentru un ritual cvazi-cotidian.
Dar stai, au să sară unii: cui îi trebuie bacon franțuzesc și cârnăciori importați din Italia, când avem haggis, acel caltaboș scoțian, rege peste tobe și cârnați, căruia poetul național al Scoției, Robert Burns, i-a dedicat un imn, Address to a haggis, ce începe așa (modesta mea traducere):
— Frumoasă îți e fața, tu drob al pofticioșilor
Stăpân care ne vii din rasa caltaboșilor!
Peste cârnățărie tu suveran domnești,
Iar pe bojoci și foale și tot ce umple mațul,
Senin, de prețuire tu demn te dovedești
Cam cât de lung mi-e brațul.
(— Fair fa’ your honest, sonsie face,
Great chieftain o’ the puddin’-race!
Aboon them a’ ye tak yer place,
Painch, tripe, or thairm:
Weel are ye wordy o’ a grace
As lang’s my airm.)
E frumos imnul, așa este, însă: hei!... Ați spus Scoția! De-acolo vine haggis, da, or scoțienii amenință că în caz de non-deal, vor dori și ei să-și capete independența, lăsând Anglia redusă la o jumătate de insulă și Londra. Adio haggis, rege al caltaboșilor.
Nu-i nimic, spun iarăși unii, nici în război nu s-a murit de foame, o să mâncăm tartine cu Marmite... dar ooops, și aceea e made in Holland. Și când te gândești că cele două regate au fost odinioară unite!
