Linkuri accesibilitate

Bruno Schulz, miracol al provinciilor literare 


Bruno Schulz (n. 12 iulie, 1892 – 19 noiembrie, 1942) a fost unul din cei mai originali scriitori ai secolului XX. Individ ciudat și singuratic, a predat artă la un liceu de băieți din orașul natal, Drohobîci (pe atunci Galiția, azi Ucraina). I-a apărut prima colecție de povestiri abia în 1934 sub titlul Prăvăliile de scorțișoară. Ediția americană publicată la Twayne, New York, în 1964, devenea The Street of Crocodiles. În 1937, îi apărea o altă colecție de povestiri, tradusă în limba română sub denumirea de Sanatoriul timpului (ea conținea și o serie de ilustrații realizate de autor).

A fost și unul din marii solitari ai literaturii, asemeni poeților Arthur Rimbaud (1854–1891) sau Georg Trakl (1887–1914). Literatura sa limitată cantitativ ne apare ca un miracol, înfăptuită mai degrabă în provinciile literare, aparent auto-generată, unică și inimitabilă. Vorbind despre rolul lui în literatura poloneză, faimosul contemporan Stanisław Ignacy Witkiewicz (1885–1939), sau „Witkacy”, scria în recenzia la Prăvăliile de scorțișoară că frazele lui Bruno Schulz, asemeni meteoriților, iluminează peisaje necunoscute, pe care „noi, cei care le scufundăm îndeobște într-o mare de trivialități cotidiene, suntem incapabili să le percepem”.

Schulz a admirat opera a trei mari scriitori contemporani: Franz Kafka, Marcel Proust și Thomas Mann. Ipoteza unui Bruno Schulz ca discipol al lui Kafka este larg răspândită printre exegeții operei, mai ales printre cei germani, care îl și numesc adesea un „Kafka polonez”. Acest curent de opinie se bazează pe fixația comună a celor doi autori asupra relației tată–fiu, dar și pe fundalul cultural cvasi-identic de evrei trăind în provinciile Imperiului Habsburgic și apoi în statele succesoare. Dovada supremă de influență fusese pentru o vreme apariția traducerii Procesului în poloneză, în 1936, sub semnătura lui Schulz. Ulterior, s-a aflat că traducerea aparținuse, de fapt, unei prietene de-ale lui Bruno, în vreme ce el scrisese doar introducerea. Reacția marelui scriitor polonez Witold Gombrowicz (1904–1969) în privința filierei Kafka rămâne savuroasă: „Dacă ei spun că-i este [lui Kafka] doar un alt văr, e terminat”.

La un moment dat, sub ocupație rusească a Poloniei de Est, Bruno Schulz a trimis nou-înființatei reviste din Lvov, Nowe Widnokręgi, o povestire despre îngrozitorul fiu al unui cizmar. Se pare că i-a fost respinsă sub pretextul „Nu avem nevoie de un alt Proust”. Informația apare și în acel minunat volum al unei întregi generații poloneze publicat de Marci Shore la Yale University Press: Caviar and Ashes. Așadar, Bruno a fost numit de către unii un „Kafka polonez” și, de către alții, un „Proust polonez”, etichete totuși condescendente care ignoră unicitatea, deci individualitatea artistică a acestui spectaculos scriitor.

Desigur, a împărțit cu Proust nevrozele, sănătatea precară, celibatul și moartea la o vârstă similară (aprox. 50 de ani). S-au și născut, de altfel, în aceeași lună (Marcel, pe 10 iulie, Bruno pe 12) și au murit sub aceeași zodie a coincidențelor (Marcel, pe 18 noiembrie, Bruno pe 19). Dar uciderea lui Bruno Schulz de către SS în ghetoul din Drohobîci, în noiembrie 1942, nu a avut nicio legătură cu personalitatea sau nevrozele sale. Și aici, la fel ca la Kafka, există legături subterane care țin mai degrabă de destin. Proust, cum știm, a avut o mamă obsesiv dependentă de fiul ei, Schulz, o fixație pentru tată. În căutarea timpului pierdut a fost tradusă repede în poloneză, la sfârșitul anilor 1920, iar Schulz a citit-o cu maxim interes. Ambii autori au avut, într-adevăr, o pasiune majoră și o fascinație legată de trecut și copilărie, și ambii au fost străluciți inovatori ai limbajului și imaginilor.

Afinitatea lui Schulz pentru Thomas Mann a fost, de asemenea, foarte puternică. În 1938, Bruno i-a trimis chiar o povestire de treizeci de pagini scriitorului german, ilustrată cu mâna lui, dar care a rămas în urmă când Mann a emigrat din Elveția spre Statele Unite. Mann și Schulz au corespondat pe marginea acestei povești intitulată Die Heimkehr (Întoarcerea acasă). La fel ca la Schulz, și la Mann există o nostalgie în raport cu lumea (burgheză) dispărută a copilăriei. Un alt aspect care l-a fascinat pe Schulz la prozatorul german a fost maniera în care acesta a utilizat mitologia. Găsim suficiente ecouri ale Muntelui vrăjit și în Sanatoriul timpului, și există mărturii concrete (de pildă, din partea lui Emil Gorski, fost student, prieten și asistent al polonezului) despre pasiunea lui Bruno pentru Der Zauberberg. Chiar și așa, maniera în care Schulz instrumentalizează mitul este diferită de a mentorului său: Mann rămâne un erudit și un „anticar” în abordarea pe care o aplică surselor biblice și clasice, pe când Schulz este original, spontan și naiv în compozițiile mitice și în frecventele-i analogii.

După război, ficțiunea lui Schulz a fost respinsă de către noul stat polonez ca decadentă și ezoterică, ori drept ceva situat la limita psihopatologiei. Până și un renumit cărturar precum Jan Kott (1914–2001) declarase în 1946 că nu vede vreun motiv pentru traducerea lui Schulz în franceză. Noile ediții poloneze—1957 și 1964—din cele două mari culegeri de texte semnate Bruno Schulz, apărute într-o vreme când realismul socialist nu mai era privit ca singura manieră acceptabilă de a scrie literatură modernă, au dus la traduceri ulterioare în franceză, germană (1961) și engleză (1963). Putem spune că abia atunci, deci la vreo două decenii după executarea sa de către naziști, influența lui Bruno Schulz asupra literaturii mondiale a început să fie (practic) posibilă.

Asemeni poeziei lui Trakl, ficțiunea lui Bruno Schulz este temerară prin metaforă chiar și în contextul lumii radicale a artei moderne, dar este deopotrivă și tradițională, pe alocuri chiar arhaică, prin maniera în care reînvie anticele șabloane mitologice. Această aglutinare a exploziilor lingvistice radicale și a ineditelor sugestii mitice reprezintă aura distinctă a lui Schulz, sau, dacă vreți, inimitabilul „sunet” schulzian...

XS
SM
MD
LG