Linkuri accesibilitate

„Câți se pricep oare la a te sfătui să gândești înainte de a spune?”


Cristina Bujor

Jurnalul săptămînal al Cristinei Bujor.

Cristina Bujor s-a născut la 11 ianuarie 1985 in orasul Chisinău. Are ca hobby - hiking în munți.

A făcut parte din echipa Ministerului Educației, în calitate de asistent, ulterior șef de cabinet al Ministrului Educației, Maia Sandu, în perioada 2013-2015. Responsabil de comunicare în campania electorală prezidențială din 2016 în echipa Maiei Sandu și, ulterior, purtătoare de cuvânt al Partidului Acțiune și Solidaritate.

Expertă-recenzent în cadrul proiectului Fundației Soros de traducere și editare a 12 titluri de carte despre Uniunea Europeană. Pentru traducerea din engleză a lucrării Politica în UE de Ian Bache și Stephen George a obținut premiul organizației internaționale, Uniunea Latină, de traducere tehnico-științifică în limba română.

Este autoarea cărților pentru copii Ospățul din savană (Premiul Ministerului Tineretului și Sportului), Obișnuitul neobișnuit, colecția de cărți educative Întîmplări cu tîlc și Întâlnirea cu eroii poveștilor românești. Experiență editorială vastă în redactare, traducere și implicare în multiple proiecte editoriale în calitate de autor, coordonator și traducător în perioada 2005-2013.

Studii universitare în filologie și masterat în Lingvistică românească și generală la Universitatea Al. I. Cuza din Iași.

LUNI

Este a doua zi de Paști, iar a doua zi de Paști își are propria identitate plină de înțelesuri și nu poate fi circumscrisă unei zile din săptămămână sau unei cifre din calendar.

Contează doar că azi poți exista în afara timpului. Azi poți să dormi și să te trezești ca și cum timpul nu te mai are pe tine, iar tu ai tot timpul. Doar că copiii sunt mai puternici și decât Paștele, și decât Timpul. Ei trăiesc în afara ambelor. Ei se trezesc la 7 dimineața, neștiind că asta e mijlocul nopții într-o zi de odihnă, și sar la balcon peste geam organizând războaie întregi cu miile de piese de lego. Și sunt copii educați – vorbesc în șoaptă că să nu ne trezească, doar că trăncăneala și mutarea cutiilor peste geam, și săritul pe podele, și alergatul până după apă, și greblatul cu mâinile în cutia voluminoasă cu piese care abia așteaptă să le fie descoperit rostul, și cuvintele lor șoptite cu mare grijă față de somnul părinților te fac să stai cu ochii deschiși în pat, amăgindu-te că tu acum dormi. Tu precis acum dormi, pentru că ar fi o blasfemie să nu dormi în zi de odihnă. Și înțelegi că copiii au evoluat la o nouă etapă a vieții lor – ei fac gălăgie în liniște.

În sfârșit, e primăvară. Hainele de vară își recapătă locul de vază pe rafturi, iar cele nu-te-port-dar-mi-e-jale-să-te-dau sunt date în sfârșit altora – circuitul cârpelor în natură. În sfârșit, e primăvară. Grădina Botanică își recapătă locul de vază în agenda noastră. Și înghețata. Și cititul pe păturică. Și berea proaspătă autohtonă. Și copiii cu unghiile negre și genunchii zgârâiați. Și mâine e o nouă zi liberă.

MARȚI

8:00. Copiii educați, care vorbesc în șoaptă, sar în balcon și în șoapta lor bine-intenționată împrăștie o gălăgie de cazarmă.

Hai la birou că nu e nimeni și putem lucra un pic. Când colo’, la birou toți colegii așa s-au gândit. Hai să vorbim că nu ne-am văzut demult. Hai, doar că vorbitul a anulat munca. Dar nimeni nu se simte vinovat, căci azi este zi de cui-îi-este-a-lucra-las’-că-lucrăm-mâine. Hai să hrănim copiii. Hai să spălăm mașina.

Hai să ducem copiii la film. Nu-s bilete. În cinematograful nostru sunt opt sesiuni pe zi ale aceluiași film dublate în rusă și doar două cu subtitrări în română. O fi nedreptate economică asta? Identitară? Socială? Sau poate încă nu toți ne-am învățat să citim cu viteză scrisul ăla mărunt care se mișcă repede în josul ecranului.

Hai să facem prăjitură. Hai să le facem baie. Hai să le tăiem unghiile. Hai să punem haine la spălat. Hai să reparăm printerul. Hai să. De ce zilele de odihnă sunt mai pline de hai-să-facem-chestii decât cele în care lucrezi? Nu ar trebui să fie invers? Hai să nu facem nimic.

Hai că mâine o să mergem la birou și o să lucrăm.

MIERCURI

Ce contează ce faci de-a lungul zilei? De ce ai povesti asta? Pentru că sunt oameni care fac lucruri care contează.

Dar eu? De care om sunt? De la o vreme, mi-e frică de mediocritate. Nu de mediocritatea altora, ea doar mă amuză sau mă întristează. A mea mediocritate mă sperie. Până la 25 de ani am crezut că voi salva lumea (nu sperăm oare noi toți asta?), că sunt specială – un erou, voi opri încălzirea globală, voi ajuta copii bolnavi, voi opri războaiele, voi trata boli incurabile, voi ști să conving extratereștrii să nu ne atace, voi readuce vederea orbilor. Ah, dar orbirea cea gravă nu e în ochi. Saramago știa asta bine.

Apoi, pășind sfios pe planeta despre care unii spun că e plată, iar alții că-i pierdută, am înțeles un lucru terifiant – sunt mediocră. Și nu fac nimic special.

  • Iaca unora nu le e frică nici de propria prostie. Las’ că e bine, mă consolez eu, măcar mi-e frică, înseamnă că o văd. De n-aș vedea-o...
  • De n-ai vedea-o, nu ți-ar mai păsa.

JOI

Mă duc să le povestesc la niște oameni cum se face un live. Dar eu nu vreau să le povestesc cum să apeși pe trei butoane și să pornești un live. Mă frământ cum să-i conving să facă o pauză de gândire înainte de a face un live. Ai ceva important de spus? Vrei cumătra să dea „like”? În zilele noastre toți se pricep la a te învăța să spui ceva cumva. Câți se pricep oare la a te sfătui să gândești înainte de a spune?

Ce e mai important într-un jurnal? Ce faci sau ce trăiești? Să vii cu întrebări sau să ai mereu răspunsuri? Să-ți pară că le știi pe toate sau că nu știi nimic și asta să te îngrozească? În lumea largă oamenii își pun multe întrebări, pentru că lumea devine tot mai largă și tot mai confuză. Ce vom face cu tehnologiile, cu joburile, cu educația, cu

Mă gândesc cu tristețe că moldovenii își pun așa de puține întrebări și chiar când ajung să și le pună, ele nu sunt pertinente....

democrația care peste tot suferă atacuri, cu inteligența artificială, cu abisul între oameni, cu ura? Terminând ultima carte a lui Yuval Noah Harari, am un gust amar. Mă gândesc cu tristețe că moldovenii își pun așa de puține întrebări și chiar când ajung să și le pună, ele nu sunt pertinente. Mai bine ar fi impertinente, dar să fie.

VINERI

Simt că orbim cu toții ca-n povestea lui Saramago. Orbim și nici nu ne stresăm. Ne stresăm că vecinul bâzâie cu bormașina, că ni s-a spart o roată, că mama ne face prea multe observații, că afară e prea cald, apoi că afară iar plouă prea mult, că întârziem la doctor, că mașina din față nu pornește simultan cu înverzirea semaforului, că ne doare capul, că nu putem slăbi, că ouăle nu s-au vopsit așa frumos cum trebuia, că și apoi că și apoi un alt că.

Aș vrea să pot să-mi pun întrebările pertinente. Și să ajut lumea. Dar am stabilit miercuri că sunt mediocră.

Sunt incapabilă să schimb lumea. Și, totuși, o iubesc.

Închid Jurnalul. Mergem la București la „Pădurea Spânzuraților” la minunatul Teatru Național „I. L. Caragiale”. Aștept de câteva luni acest spectacol la acest teatru. Măcar de-am învăța să ne frământăm, să nu fim așa siguri de noi.

  • Mama, de ce toți vor să fie eroi? De ce nimeni nu vrea să fie omul care fuge speriat pe stradă de frica monștrilor? Eu, de exemplu, conștientizez că aș putea fi acel om, și nu supereroul.

Am reușit! El își pune întrebări!

***

Sâmbătă și duminică nu fac parte din jurnalul săptămânii? Nu, pentru că atunci nu faci nimic important pentru propășirea neamului și eficientizarea funcționalității procesului de robotizare a minților spre făcutul-nu-gânditul. Și pe nimeni nu interesează ce tu NU faci.

XS
SM
MD
LG