Au circulat duminică, pe rețelele de socializare, o serie de fotografii și secvențe filmate cu incontestabilă semnificație simbolică. Imaginile veneau din Spania, din Italia, din Irlanda, din Franța și din Suedia, precum și din alte țări unde românii din diaspora au putut să voteze. Am văzut, astfel, tinere îmbrăcate în costume naționale, am văzut vreo 20-30 de persoane încingând o horă în incinta unei secții de vot și rotindu-se în jurul urnei așezate în mijlocul sălii, am văzut tineri și mai puțin tineri cântând vechi melodii românești, am văzut și o horă îndrăcită improvizată în fața Domului din Milano, spre uimirea și încântarea trecătorilor.
Nu, nu era nimic comandat, nimic artificial în aceste manifestări, nimic care să aducă aminte de festivismul propagandistic de dinainte de 1989 sau de neaoșismul demagogic pe care îl practică anumite posturi de televiziune. Oamenii aceia pe care i-am văzut duminică se bucurau sincer că pot să voteze fără să stea ore în șir la coadă, în ploaie și în frig, că pot să voteze așa cum le cere conștiința și așa cum cred că e bine pentru ei și pentru cei de acasă.
Știm acum că diaspora a avut o participare record de peste 900000 de persoane și că majoritatea zdrobitoare a votanților l-a ales pe Klaus Iohannis. Faptul e cu atât mai important cu cât, în campanie, Viorica Dăncilă și Partidul Social-Democrat au lansat, în mod insistent, atacuri xenofobe, vehiculând ideea că Iohannis nu e român, că el servește interesele străinilor, că „nu simte și nu gândește românește” etc. – într-un cuvânt, arsenalul naționalismului rudimentar, pe linia deschisă după 1990 de Partidul România Mare al lui Corneliu Vadim Tudor.
Iată însă că acest discurs are o audiență tot mai redusă. Și în străinătate, și în țară Iohannis a câștigat fără drept de apel, social-democrații suferind cea mai severă înfrângere din ultimii treizeci de ani. Votând pentru o Românie modernă, integrată efectiv în Europa, românii au arătat totodată că vor să se descotorosească de fantomele trecutului.
