Linkuri accesibilitate

“Căci Moldova n-a fost a mea”: Tentativă de dezintoxicare colectivă


Bustul lui Ștefan cel Mare, Rezina


Știm că la Bran nu este castelul lui Vlad Țepeș și nici decorul romanului Dracula al lui Bram Stoker, dar totuși ne place să mergem acolo, ba chiar să-i lăsăm pe prietenii străini să creadă că ar exista vreun filon vampiric în locul acela, crezând că facem astfel un soi de glumă pe care ne place s-o zicem inocentă.

Cam aceeași este și relația pe care o întreținem cu adevărul istoric. Sau felul în care împletim scene din literatură cu seaca istoriografie a documentelor.

Să luăm romanele istorice care au ajuns până și în manuale. Când scoțianul Walter Scott a lansat celticismul și romanele istorice (Ivanhoe, Rob Roy etc.) șocul în lumea literară europeană a fost mare, iar francezul Alexandre Dumas a urmat imediat, imitându-l pe Walter Scott cu valul de ficțiuni cu mușchetari francezi, ducese și dueluri fără cangrenă.

A urmat Victor Hugo, împingând prin ricoșeu ca și în România toți romanticii să ticluiască romane istorice, iar Delavrancea să scrie febril Apus de Soare.

Tentativă de dezintoxicare colectivă
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:01 0:00
Link direct



Un secol și jumătate mai târziu, astăzi, rezultatul e că englezii și francezii știu că textele acelea ale lui Dumas și Hugo sunt literatură și că realitatea nu era așa, regii nu vorbeau în felul acela, iar mușchetarii sunt ceea ce am numi astăzi personaje din franciza Marvel, însă în România s-a mers în direcția inversă: ficțiunile lui Delavrancea (un Alexandre Dumas cu mai puțină vlagă) sunt încă luate azi drept adevăr istoric.

Altfel zis, unii oameni chiar cred (și sunt indignați când li se spune că nu e așa) că Ștefan cel Mare ar fi zis: -- "Căci Moldova nu e a mea, nu este a voastră, ci este a urmașilor urmașilor voștri șa-ba-da-ba-da…" Oamenii chiar cred că atunci când l-au operat felcerii străini, ca în piesa lui Delavrancea, Ștefan a povestit cum a răcnit tătânele său asasinat, ca să poată el să scoată un muget de durere extradiegetică…

Oamenii chiar mai cred că Bălcescu era un istoric, iar Hasdeu un lingvist.

Rămâne mult balast de curățat. Urăm curaj istoricilor onești și neutri și doritori să reconstituie un minimum de istorie reală acceptabilă.

Un exemplu: bătălia de la Podul Înalt

Ar trebui de pildă revizuite evenimente precum bătălia de la Podul Înalt. Un titlu pompos circulă de la o vreme prin presă: “Podul Înalt 1475 – Cea mai mare înfrângere din istoria Islamului”. Evident, ca să poți vorbi de “cea mai mare înfrângere”, trebuie să-i vezi și urmările. A fost o victorie a lui Ștefan, într-adevăr, dar o bună parte din oastea turcă era compusă din valahi din Muntenia și recruți din Balcani. Urmarea a fost importantă doar pentru Moldova: un răgaz de un an până la o nouă invazie turcă condusă chiar de sultanul Mahomed al II-lea, o înfrângere totală a moldovenilor (Valea Albă) și pierderea ieșirii la mare. Nimic de-a face, așadar, cu o învingere a Islamului. Absolut nimic comparabil, ca urmări pentru Islam, cu căderea Ierusalimului în fața cruciaților, sau cu victoria navală apuseană de la Lepanto, care a pus capăt hegemoniei turcești în Mediterana.

În realitate, cea mai mare înfrângere din istoria Islamului avusese loc de multă vreme. E vorba de asediul și distrugerea Bagdadului, în 1258, de către mongolii budiști, și animiști, și creștini nestorieni, ai lui Hulagu.

Acel eveniment catastrofal a destabilizat și distrus definitiv unitatea Islamului, punând capăt dinastiei califilor Abasizi, descendenți din Mahomed, ai cărei supraviețuitori au fugit în Egipt.

Asta a permis ca trei secole mai târziu alți nomazi din Asia, turcii osmanlîi, nație străină arabilor, dar convertită la Islam, să confiște titlul de Calif, după cucerirea Egiptului. In 1517, sultanul turc Selim, fără nici o legătură cu arabii sau cu linia de sânge a lui Mahomed, s-a autoproclamat Calif, iar de atunci impostorii de sultani turci au fost automat Califi. Patru secole mai târziu, un alt turc, Mustafa Kemal (Atatürk), militar ateu și francmason, avea să anuleze definitiv funcția de Calif al Islamului, exilându-l pe nevolnicul ultim deținător al titlului, uzurpat de multe secole, Abdülmecid II.

Un accident de campanie


Începând de atunci, nici o unitate nu mai este posibilă în Islamul sunnit (în război permanent, de altfel, cu Islamul șiit, care e practic o altă religie) și nici o autoritate centrală nu va mai putea fi restabilită, făcând ca Islamul sunnit să rămână pe vecie spart în structuri naționale, sau regionale, sau locale, exact precum protestantismul. Această fărâmițare de nereparat a Islamului de astăzi nu ar fi fost posibilă dacă mongolii, în 1258, nu măcelăreau întreaga familie a Califilor Abasizi, distrugând și sediul puterii Islamului care fusese Bagdadul lui Harun al-Rașid.

Comparată cu asemenea catastrofă, cu efecte majore încă și azi, o mică înfrângere prin Moldova, în vremea gloriosului sultan Mahomed al II-lea, apare ca un accident de campanie și nici pe departe “cea mai mare înfrângere din istoria Islamului”.

Mahomed al II-lea, de altfel, putea să-și permită o pauză în extinderea imperiului. La urma urmei, el era cuceritorul Constantinopolelui, cea mai mare înfrângere a creștinismului.

Vezi comentarii (3)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG