În minunata Histoire de la Moldavie et de la Valachie pe care Jean-Louis Carra a publicat-o în franceză la Iași in 1777, distinsul „secretar si preceptor domnesc“ franțuz al Moldovei estima populația socotită împreună a celor două principate române la 500.000 de suflete. Exactitatea cu care el calculează că sub domnitorul Grigore Ghika o cincime din venitul anual al Moldovei provenea de la vămile din Galați, Moghilev si Soroca ne face să ne încredem în algoritmul său. Onestitatea îl îndeamnă de asemenea să constate cu umor amar:
-- „Dacă Jean-Jacques Rousseau vine iar să ne spună că națiile barbare și lipsite de legi valorează mai mult decât popoarele instruite, eu l-aș invita să vină să trăiască un an în pădurile Moldovei...“ („Si M. Jean-Jacques Rousseau vient nous dire encore que les peuples barbares & sans lois valent mieux que les peuples policés, je le prierai d‘aller vite vivre un an dans les forêts de la Moldavie...“)
Rousseau a mai trăit un an după apariția acestei noi descrieri a Moldovei (vorbim de Moldova mare, istorică, cu Bugeac cu tot și capitala la Iași), suficient pentru a putea citi că țăranii moldoveni, cum nota Jean-Louis Carra, „mănâncă chinciți în jurul unei măsuțe rotunde, cu spatele cocoșat ca niște maimuțe, ceea ce poate fi amuzant de privit“… („Ils mangent accroupis autour d‘une table ronde, le dos courbé comme des singes, ce qui est assez plaisant à voir.“)
Doar 500.000 de suflete în cele două principate reunite, Moldova și Valahia împreună, la anul 1777… Nu e de mirare că preceptorul Carra descrie enormul teritoriu dintre Iași și Nistru ca fiind „un deşert“!
Un milion de ocale de cafea
Jumătate de secol mai târziu, în 1824, consulul general al Franței la București W. Wilkinson publica la rândul său un Tableau historique, géographique et politique de la Moldavie et de la Valachie. Dumnealui constata că în câteva decenii populația ajunsese la 1 milion de suflete în Valahia si 1/2 milion in Moldova (vă mulțumim, fanarioților, evgheniile voastre), iar din punct de vedere economic surprizele sunt și mai mari, căci, notează el conștiincios: „cafeaua, zahărul, piperul, romul, lămâile, portocalele și vinurile străine sunt principalele articole importate în țările române“.
Multă, multă cafea importată pentru a fi revândută... Algoritmul consulului e la fel de instructiv ca și cel al preceptorului moldav cu jumătate de veac înainte, căci aflăm că împreună București si Iași importau 800.000 de ocale de cafea pe an!… ceea ce înseamnă 1.000 de tone de cafea = un milion de kg de cafea pentru o populație de un milion si jumătate de „maimuțe” (cum scrisese Carra) care mâncau chincite prin păduri… E limpede că acea cafea nu era băută până la sminteală de boieri si vameși, ci ni se precizează că mai toată era re-exportata în Bucovina și Ardeal.
Așteptăm o istorie comercialo-culinaro-demografică a țărilor române, din care, constatând că noi am mâncat dintotdeauna clefăind, dar că asta nu ne-a împiedicat o vreme să importăm cafea care nu ne trebuia, precum si o sumă de alte detalii instructive, sa înțelegem odată cum de-am ajuns așa fuduli si triști si neîndemânateci.
Apoi, dacă la 1777 populația reunită a Moldovei și Valahiei era de 500.000 de oameni, cam câte suflete barbare ar fi putut trăi tupilate, cu 18 secole mai devreme, pe teritoriul a ceea ce ne place să numim “Dacia”?
Dacopații, care refuză argumentul latinizării, își închipuie că acolo, în „Dacia”, în vremea lui Decebal și Traian, trăiau milioane de oameni, ei proiectând structura demografică a României moderne pe uriașele întinderi de câmpii sălbatice ce nu fuseseră măcar defrișate, prin rarele aşezări presărate în Câmpia Română şi Moldova, regiuni de șes lipsite de drumuri până în epoca modernă și având, printre cuiburi de dropii, doar minuscule cătune izolate, cum părți din regiune aveau să rămână până în sec. XX.
Pentru o țară care a importat și revândut atât de multă cafea, e intrigant cum de nu s-a răspândit moda băutului cafelei printre oamenii simpli, țărani și târgoveți, așa cum vedem în Balcani, prin Bosnia și Macedonia mai ales. Iată dezastrul primei întâlniri dintre un moldovean și cafea:
Primul ambasador moldovean și cafeaua
Murind Stefan cel Mare, fiul sau Bogdan îi urmează sfatul de a preda țara turcilor (cum îl citează cronicarul Neculce pe Stefan: “căci neamul turcilor sunt mai înțelepți si mai puternici”) și îl trimite la Istanbul pe primul ambasador: logofătul Tăutu.
Neculce rezumă dezastrul in trei fraze. Pe lângă faptul, cum sugerează cu înțelegere cronicarul, ca logofătului ii miroseau picioarele în timpul audienței, pentru că distinsul demnitar nu știa ca in palatul Marelui Vizir trebuie sa-ti scoți ciubotele și să ai dedesubt “mestei”, niște ciorapi groși, sau botine din piele foarte fină, iar dumnealui venise de la Suceava pe cal, doar cu ciorapi (colțuni) in cizme, pe care nu si le scosese probabil nici noaptea, pe lângă faptul așadar că nu cunoștea obiceiurile si igiena Porții, boierul nostru a mai comis o gafă. Când i s-a întins ceașca cu cafea fierbinte, omul a crezut ca e vreo țuică. S-a ridicat, a strigat “sa trăiască împăratul”, si a dat-o pe gât, după care probabil s-a fript si o fi început sa strige că l-au otrăvit turcii.
Spune fals candid Neculce:
“L-au pus viziriul de au ședzut pre macat, si n-au fost având mestei la nădragi, căci trăgându-și cibotile, numai cu colțuni au fost încălțat. Si dându-i cahfè, nu știè cum o va bè. Si au început a închina: „Sa trăiască Împăratul și viziriul!“. Și închinând, au sorbit felegeanul, ca orice altă băutură.”
„Ca orice altă băutură”... Diplomația moldovenească/românească își făcea, clătinându-se, apariția în istorie.
