Oamenii care întreabă asta, ca și cum învățarea unei limbi ar fi cine știe ce performanță sunt, în general, monogloți, vorbesc o singură limbă. Altminteri, bilingvismul, sau multilingvismul, a fost întotdeauna o regulă în istoria omenirii.
Multilingvismul este și astăzi regula, în regiuni cu populații uriașe numeric, cum ar fi India sau Africa. Cei peste un miliard de indieni (fără a mai socoti Pakistanul și Bangladesh, parte din același continuum care au fost Indiile britanice) sunt în majoritate cel puțin bilingvi, trebuind să știe, pe lângă principalele limbi oficiale care sunt hindi și engleza, limba statului în care locuiesc, apoi a etniei, tribului etc.
Un caz aparte, peste tot pe planetă, sunt muntenii. Situația particulară a Caucazului este revelatoare, pentru că se vorbesc acolo atât de multe limbi, încât cei care trăiesc cel mai sus în munte (bărbații, în special) trebuie să cunoască și limbile satelor și văilor de mai jos, pentru a se descurca atunci când coboară în câmpie, la iarmaroc, să cumpere sau să vândă. In general, cei de la șes sunt monogloți, căci ei nu au nevoie să învețe limbile muntenilor.
Și totuși, multora încă le pare o mare minune și o performanță că poți vorbi mai multe limbi. Dacă nu e văzut cumva chiar ca o tară, un defect, cum se minunează mulți români din România că moldovenii din Republica Moldova știu și acum în mod natural rusește, de parcă după independență ar fi trebuit să lepede limba aceea, să se forțeze să o uite.
Deseori, se produc interferențe foarte interesante psihologic în capul persoanelor bi- sau multilingve. Astfel, în Cecenia (cecenii au fost întotdeauna, chiar și în URSS, grupul etnic cu cel mai ridicat procent de stăpânire și folosire a limbii materne: peste 90%) până și islamiștii ostili Rusiei și Occidentului calculează, socotesc și numără în rusă, folosind numeralele rusești, pentru că acelea le vin cel mai natural, deoarece așa au învățat la școală.
Revenind însă la întrebarea pusă de locuitorii de la câmpie: care e cea mai bună metodă pentru a învăța o limbă străină? Ei bine, cum am tot repetat pe aici, ar trebui în primul rând să se renunțe la obsesia cu accentul "corect", cu pronunția "exactă". Cu rare excepții, cum sunt tonurile în chineză sau nazalele în franceză, care ajută la distingerea unor cuvinte altminteri omofone, cu rare excepții așadar, accentul și pronunția "corectă" sunt irelevante, căci reflectă în general doar felul de a vorbi al locuitorilor capitalei culturale sau politice a acelei limbi. Mase întregi de oameni născuți în țara respectivă vorbesc altfel decât în capitală (provensalii în Franța, de pildă) și totuși se fac înțeleși. Toată lumea are un accent.
Apoi, un prim pas ideal ar fi familiarizarea, fie și superficială, cu tipologia și cultura dominantă a acelei limbi. Tipologie înseamnă structură, deci tip gramatical. Numărul tipologiilor posibile este foarte redus.
Următorul pas este învățarea verbelor a fi și a avea, pentru a formula fraze simple. De altfel, în multe limbi de mare cultură, precum rusa, turca, araba sau ebraica, aceste verbe, a fi și a avea, nici nu se folosesc la timpul prezent, ele fiind înlocuite prin felurite turnùri simple.
Si, în sfârșit, ajungând la frazele simple: cultura și vocabularul. Pentru a da un exemplu: atunci când înveți astăzi limba unui popor (majoritar) musulman și a cărui cultură modernă și contemporană s-a croit pe fundamentele Islamului, te vei aștepta, ca vorbitor de română, fie și doar modest cultivat, să cunoști deja o serie de cuvinte, luate de noi din turcă.
Sau, dacă știm un minimum din orice limbă vorbită de musulmani, ne vom aștepta astfel să întâlnim kitab pentru carte, cuvânt din arabă care a intrat până și în limbile unor popoare de mare cultură și cu o veche istorie a scrisului, precum farsi (persana), hindi, urdu și alte limbi ale Indiei pur și simplu pentru că a ajuns să desemneze cartea prin excelență, cartea per se, Coranul însuși fiind arhetipul Cărții.
Dar ca român știm deja și cuvinte folosite de alți musulmani, chiar dacă sensul la noi a ajuns să fie modificat. „Musafir”, de pildă.
Mofluzeală
Putem merge și mai departe: cei care (încă mai) cunosc argoul francez au putut remarca cum termenul “flouze” (“bani” spus vulgar, “mălai”, “lovele”) sună ca partea a doua a românescului “mofluz”.
Bingo! felicitări, bun simț de observație. Căci la origine este același cuvânt: franțuzescul “flouze” nu e altceva decât arăbescul “flus”, فلوس = bani (cuvânt luat de francezi din Magreb, desigur); iar “mofluz” al nostru vine din turcescul “müflis”, care e arăbescul “mu-flis”, adică: ruinat, intrat în faliment, un om fără “flus”, fără lovele.
Nema, nix. S-a dus flus, deci sunt mofluz. Când vorbele intră în insolvență…
În final, așadar, pentru a învăța limbi străine ar trebui de fapt să se treacă exact ca prin același proces ca în cazul învățării unei tehnici de programare informatică: dacă stăpânești structurile de bază: while, do, repeat, if etc., etc. îți va veni mai ușor să înveți alte limbaje de programare. Cu cât știi mai multe, cu atât ți se vor părea toate mai accesibile.
Sunt circa 6000-7000 de limbi pe planetă, dar toate se înscriu într-o duzină de tipologii. Acelea trebuie învățate, altfel zis: structurile în care se înscrie obligatoriu orice limbă vorbită de oameni, nu lexicul, mii de cuvinte. Structura trebuie asimilată, nu cantitatea de vorbe.
... ca să înveți o limbă, așadar, tu nu trebuie să înveți mii de cuvinte pe deasupra, ci să înțelegi după ce principiu sau structură se ordonează ele în frază. După care umpli rubricile goale (the slots) cu ce poftești.
