Linkuri accesibilitate

Carmen MARTIN GAITE. Regina-Zăpezilor


Coperta volumului semnat de Carmen Martin Gaite

Oricâte cărţi a scris spaniola Carmen Martin Gaite (1925 – 2000), se simte că Regina-Zăpezilor, Art, 2012, o defineşte într-un mod aparte, de vreme ce-a lucrat la ea, cu intermitenţe, din 1974 până pe 1 mai 1994, iar dedicaţia sună chiar aşa: „Pentru Hans Christian Andersen, fără colaborarea căruia această carte n-ar fi fost niciodată scrisă. Şi în amintirea fiicei mele, pentru entuziasmul cu care încuraja această colaborare”.

Carmen MARTIN GAITE. Regina-Zăpezilor
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:07 0:00
Link direct


„Unii se nasc cu stea în frunte, alţii văd numai stele verzi…”, atât că prima n-o exclude pe a doua, cum e şi cazul tânărului de 30 de ani Leonardo Villalba, care abia ieşit din închisoare pentru probleme cu droguri, află de moartea părinţilor săi într-un accident, şi astfel se pomeneşte singurul moştenitor al unei averi considerabile. Dar abia scormonind prin corespondenţa rămasă de la tatăl său – „…e prea târziu ca să mai dăm cărţile pe faţă şi să recuperăm astfel treizeci de ani de greşeli”, citeşte la un moment dat într-o scrisoare către o misterioasă Casilda, şi tot acolo, spre final, după ce dă de numele său: „Voi doi sunteţi de un soi deosebit. Faceţi parte din acel grup de fiinţe privilegiate şi superioare pentru care singurătatea e o eliberare, nu o pedeapsă” – începe să-şi revadă cu alţi ochii viaţa, ţesută şi din poveştile bunicii, el ajungând să se identifice cu Kay din Crăiasa-Zăpezii (şi pe mama sa, Gertrude, cu Regina-Zăpezilor), iar descoperirile se ţin lanţ.

De unde să ştie el că este „fiul iubitului din tinereţe” a Casildei – tot ea, Casilda Iriarte, autoare a trei cărţi de poeme şi a unui volum de eseuri, Vertigo –, şi abia întâlnindu-se faţă către faţă – „Leonardo nu-şi putea crede ochilor. Căci îşi vedea propriul chip (…) era ca şi cum s-ar fi privit în oglindă” –, la capătul a 30 de ani şi 350 de pagini, i se dezvăluie adevărul, iar ceea ce aude din gura femeii nu face decât să-i confirme ceea ce ochii au ştiut din prima clipă: „…am făcut odată un legământ cu tatăl tău. Ne-am promis unul altuia să avem întotdeauna un secret care să ne unească, chiar dacă viaţa va reuşi să ne despartă”. Secretul este chiar el, Leonardo Villalba, pe care plânsul – „Să plângi înseamnă să dai drumul la ape. Copiii plâng întotdeauna când se nasc” – îl readuce, abia la 30 de ani, în braţele mamei sale biologice: „Iată că ai sosit în sfârşit, ce mult timp ţi-a trebuit. Sărută-mă…”

Magistral scris, romanul trebuie citit şi pentru ceea ce Barthes – printre altele, autor al unui sfâşietor Jurnal de doliu – numea „plăcerea textului”. 9 decembrie ’19

XS
SM
MD
LG