Născut în 11 august 1971 la Horodiste, raionul Călărași. N-a practicat niciodată meseria învățată la școala profesională. A fost dirijor muzical pe vremea când mai exista casă de cultură în sat. Actualmente se află peste hotare.
Luni
Este a patra zi de când am revenit acasă. Încă nu am reușit să dorm cum trebuie nici o noapte, răvășit de imaginea satului și a casei. Tot mai părăsite par și satul și casa părintească. Acum 30 de ani, în această casă, care fusese și a buneilor, locuiam șapte suflete - părinții și noi 5 copii. În urmă cu zece ani, trăiam aici doar patru persoane. De când au plecat copiii mei la studii, unul în România și altul la Chișinău, am rămas eu singur. Și orătăniile de prin gospodărie. Întotdeauna am fost un adept înverșunat al ideii că nu se vinde și nici nu se abandonează casa părintească. Acum, nu mai sunt așa sigur, deși bătrânețea nu prea mi-o văd în altă parte. În iarnă, când fratele mai mic mi-a propus să merg în Scoția la el să-i dau o mână de ajutor, ideea de a lăsa gospodăria în grija vecinilor ce-au mai rămas în sat nu părea cea mai proasta. Traiul în sat este cel mai greu anume iarna: ocupații mai puține, încălzitului casei e o mare bătaie de cap, plus că și copiii plecaseră deja. Este prima dată când am plecat din sat pentru mai mult de jumătate de an, dacă las la o parte serviciul militar care m-a prins în Estonia spre sfârșitul Uniunii Sovietice. 6 luni departe de casă mi-au fost suficiente să înțeleg că această țară nu pare să aibă nici un viitor.
Marți
Trăiesc spre o margine a satului. Alimentara de lângă noi, încă de pe vremea sovietică nu mai lucrează de vreo cinci ani. Nu mai avea clienți. Parcă ar fi un fragment dintr-un film de groază: magazinul de lângă țântirim, așa i se zicea, a falimentat, cumpărătorii au ajuns peste drum, sub cruci, sau au fugit din sat. Cel mai apropiat magazin este la vreo trei kilometri. Știu că dacă merg dimineața după cumpărături, risc să ajung spre seară acasă, ba un cumătru, ba un prieten și se lungește vorba. Așa s-a și întâmplat. Eu am povestit cum trăiește lumea în Scoția, cei doi prieteni cu care m-am întâlnit s-au plâns de cum supraviețuiesc ei în Moldova: pensia mică, prețurile mari, mult de lucru la pământ și fără nici un rost. Majoritatea sătenilor au vii, adevărul e că mulți au și vândut pământul pentru bănuți. 300 de lei pentru un ar de pământ buni, între păduri, oare nu-i degeaba? Așa am fost nevoit să vând o parte din vie. Chiar și așa, anul trecut au produs peste o tonă și jumătate de vin bun, fără zahăr, cu un miros de struguri cum nu găsești în cel de fabrică. Așa și stă majoritatea în butoaie. Probabil îl voi arunca, că nu mă duce capul ce pot să fac altceva cu el. Nu are rost să fac rachiu din el și apoi să nu știu nici cu el ce să fac. Produc vin pentru că nimeni nu cumpără strugurii. Acceași problemă o au majoritatea sătenilor. Cei care fac vin nu-l prea consumă și lucrează din mila de roadă și din inerție. Ferice de cei care beau fără măsură, lor vin nu le trebuie și nici via nu o prelucrează, produs ieftin de băut este cât încape. Anul trecut am cules prima roadă din via cea nouă, de masă. Baiatul și fata au lăsat rușinea la o parte și au mers la piață s-o vândă. Erau bucuroși că la sfârșitul vacanței au avut banii lor.
Miercuri
Am întâmpinat zorii în Vaslui, unde am mers să depun actele pentru obținerea pașaportului românesc. Eram pe lista de așteptare printre primii 10 din cei peste 200 de moldoveni veniți în această zi. Norocul nostru e că am venit pe la ora două dimineața. În ajun cică lista număra peste 300 de persoane, toți dornci să fugă din țară cu ajutorul actelor românești. În mașina cu care am mers mai era o femeie cu doi copii. Urma să le facă documente pentru a putea să-i ia cu dânsa în Germania. Cealaltă pasageră - o tânără ai cărei părinți lucrează în Italia și ai căror bani îi asigură ei traiul și distracțiile în Moldova. Nu a făcut nici studii, nici nu lucrează și nici nu vrea să plece din țară. Nu m-am putut abține să n-o compar cu fiică-mea, Vica, care e de aceeași vârstă. Sâmbătă, eu abia poposisem, ea deja pleca, cel mai probabil definitiv. În urmă cu câțiva ani, nu era de convins să meargă în România să urmeze liceul. Nu vroia să plece din țară. Implicată în tot felul de proiecte pentru tineri, își vedea viitorul doar aici. Acum, după primul an de universitate la Chișinău, la o distanță de patru ani, a decis că plecarea și studiile înafară e singura ei perspectivă la un viitor bun. Întradevăr, ce șanse pot să ofere unui tânăr țara asta și guvernanții ei?
Joi
Vorbesc cu mama la telefon. Locuiește în alt sat, singură. De când au plecat copiii vorbesc mult mai des cu ea. Și ea singură și eu singur. Noroc de telefoane care parcă scurtează distanța dintre Italia, Anglia și restul țărilor pe unde au plecat moldovenii. Tare și-ar mai dori mama să vadă și ea Scoția. Pe de altă parte, mă gândesc că atunci când vezi în ce condiții trăiesc oamenii în țări civilizate, tare te mai apucă necazul că nu e și la noi așa. Fără să vrei te întrebi cu ce-s ei mai altfel. În Scoția cel mai mult m-a impresionat curățenia. Deși natura seamănă cu cea din Moldova, acolo totul este amenajat, îngrijit, parcă nici praf nu este. Chiar și în mijlocul a nicăieri nu găsești pungi și sticle aruncate, tufari netăiați, de drumuri nici nu mai zic. Cum își trăiesc viața bătrânii de acolo nici nu știu dacă este impresionant sau depresiv, știind cum își duc zilele ai noștri. La sala de sport unde lucrează fratele adesea văd la orele de yoga și pilates bătrânele trecute de 80 de ani. De la spate par tinerele de tot, din față - parcă-s scoase din piramidă. Pe de altă parte, ai noștri octogenari chiar sunt mumii, majoritatea-s în sicrie. În mahala avem doi vecini de vârsta asta, unul se laudă că din clasa a treia fumează, ambii au tot dat-o cu păhărelul. Nu prea cred să ajungem și noi la vârsta lor, deși parcă ne-ar părea că avem o viață mai ușoară. Statistica zice că se majorează vârsta medie a populației. În Moldova dacă s-o majorat vârsta de pensionare, oamenii cam de nevoie sunt motivați s-o înindă ca să ajungă să primească pensia.
Vineri
Încă patru zile și plec. Când revenisem îmi plângea inima de durere cum arată casa și grădina. Chiar și în câteva luni natura ia locul omului. Am mai taiat, curățit, dar multe rămân nefăcute. Când mă uit în jur, la cine a mai rămas în sat, mă gândesc că poate ar trebui să-mi fac mai puține griji despre grădină și pământurile nelucrate, casa nevopsită. După plecarea asta multe parcă văd cu alți ochi. Deși este mare sărăcie, mulți nu au nici o emoție, nu se stresează deloc de problemele existente, sunt indiferenți, chiar li-i „po barabanu”. Iaca vine mitingul, nimănui nu-i pasă. Pofighiști. Poate de asta și se trăiește mai mult, că nu au griji și nevoi. Da eu, pe lângă toate, mă stresez și de soarta câinelui, ce să fac cu dânsul cât nu sunt. L-am primit cadou de ziua mea acum un an. E o rasă ciobănească, nici nu știu de care, dar e frumos tare. Cei care l-au îngrijit în absența mea au plecat și ei din țară. Nici nu am cui îl lăsa în grijă. Azi este important să reușesc să-l spăl că e plin de glod, până plec poate găsesc o soluție. Mă tem că în câțiva ani prin satele noastre vor rămâne doar câinii și bătrânii.