Citind, adolescent, hilarele epopei sexuale ale personajelor Marchizului de Sade, mă întrebam, într-un exercițiu de relativism cultural cum ar fi perceput poetul indian Rabindranath Tagore literatura blasfematorie a Marchizului.
Da, am putea încerca să ne închipuim cum ar fi reacționat Tagore, umanistul venerat în India și laureat al Nobelului pentru literatură, care apare și în literatura lui Mircea Eliade, dacă ar fi fost confruntat cu o asemenea literatură (sau oroare) exuberantă, de gradul doi, cum e cea a Marchizului de Sade, în care sunt încălcate în permanență toate tabuurile sociale și morale.
Redescoperirea lui Sade, scriitorul ateu prin excelență, a dat un mare impuls literaturii franceze a sec. XX, influențând scriitori precum Georges Bataille, Maurice Blanchot sau Pierre Klossowski. Marchizul de Sade este însă doar una din specificitățile culturii franceze, ca și Charlie Hebdo, turnul Eiffel și brânzeturile.
În curând se fac șase ani, de altfel, de la masacrul de la Charlie Hebdo din ianuarie 2015, iar luna trecută a cunoscut violența extremă a decapitării în Franța a unui profesor de liceu care la arătase copiilor caricaturile controversate din revistă, însă neînțelegerea rămâne la fel de mare în lumea musulmană în legătură cu specificitatea concepției franceze a laicității.
De altfel, nici nu trebuie mers până în lumea arabo-musulmană pentru a întâlni neînțelegere. Adevărul este că nici în lumea anglo-saxonă caricaturile și umorul à la Charlie Hebdo nu sunt înțelese, după cum nu e înțeleasă insistența franceză asupra laicității sau asupra dreptului la blasfemie și la satirizarea religiilor.
În Anglia sau în SUA domnește o mare perplexitate în legătură cu insistența franceză asupra dreptului la blasfemie...
Într-adevăr, în Anglia sau în SUA domnește o mare perplexitate în legătură cu insistența franceză asupra dreptului la blasfemie. De altfel, în Anglia blasfemia n-a fost scoasă din Codul penal și abolită decât în... 2008! Blasfemia există în continuare în Codul penal scoțian, chiar dacă guvernul s-a angajat s-o scoată de acolo. În 1989 încă, un film a fost interzis în Marea Britanie pentru blasfemie.
Într-un interviu exclusiv de o oră, pe 31 octombrie, pentru televiziunea arabă Al Jaeera, Emmanuel Macron a încercat să explice poziția Franței și termenul de laicitate (laïcité). Dacă se poate crede că Macron s-a făcut înțeles în mod formal, mai ales spunând că înțelege că mulți musulmani – și nu numai – pot fi «șocați» de acele caricaturi, acolo unde simplele explicații retorice nu sunt suficiente este când se ajunge la chestiunea anti-clericalismului francez, care se aplică tuturor religiilor. Acest anticlericalism face parte dintotdeauna din identitatea franceză, sau cel puțin de la Rabelais (care era călugăr!) încoace.
De altfel, nu este exagerat a spune că pentru a face pe înțeles anticlericalismul francez, el ar trebui prezentat mai degrabă sub trăsăturile unei religii.
Un artificiu retoric surprinzător, dar care ar avea meritul de a face simțită intensitatea identitară a acestui anticlericalism pentru o majoritate a francezilor.
