Din păcate, statul pe care l-am construit aici din 1991 e fragil şi măcinat de multe maladii. Dar nu avem încotro, va trebui să mizăm pe el, alte soluţii nu avem. Să sperăm că acum unii cinovnici vor înţelege că ne aflăm pe buza prăpastiei şi vor renunţa la obişnuinţele păguboase.
O maladie cum e cea actuală scoate la iveală imediat toate carenţele comise în trecut. E de domeniul evidenţei acum că sistemul medical, cel mai important domeniu, a fost neglijat metodic în Moldova, iar mulţi medici buni au trebuit să plece în străinătate. Să sperăm că vom învinge maladia şi măcar apoi sistemul medical va fi prioritatea cea mare a statului. Va fi oare?
Mă întreb ce fac noii moldoveni care pînă acum se tratau în clinicile din Occident, care ignorau sistemul medical moldovenesc şi care, iată, au ajuns într-o barcă cu noi, simplii muritori. Şi-o fi cumpărat deja aparate de ventilaţie mecanică? Au oare pe vremea asta medici care să le stea la dispoziţie? Sau vor trebui să împartă cu noi încăperile din Spitalul Toma Ciorbă?
Am văzut că statul a aplicat cîteva amenzi unor persoane fizice şi juridice care nu respectă carantina şi starea de urgenţă. O OK, dar în această direcţie mai e mult de lucru. Pe de altă parte, acelaşi stat a permis de luni reluarea activităţii unor agenţi economici. Nu e o contradicţie aici? Statul e sigur că activitatea asta permisă de luni nu va înrăutăţi situaţia epidemiologică?
O mare problemă e supravieţuirea economiei şi statul ar trebui să acţioneze rapid acum, nu atunci cînd mulţi vor falimenta şi nu vor mai avea joburi. Dacă asta se va întîmpla, nu va avea cine să plătească nici serviciile în comun. Nişte paşi s-au făcut, e vorba de scutirea la plata unor impozite, dar e nevoie de un sprijin mai consistent. Nu ştiu dacă statul are suficiente resurse. Acum chiar că ne-ar fi ajutat miliardul ciordit din bănci. Dar fără sprijinul statului, mulţi dintre cei care nu mai pot activa vor falimenta. Aş vrea să spun că ar trebui sprijinite nu numai restaurantele, magazinele şi transportatorii, ci şi editurile. Ca să nu ne pomenim apoi într-o lume în care nu mai există cărţi.
