Dat fiind că bunul simț nu se dobîndește prin Hotărîri de Guvern, cravata nu e o obligație legală. De aici, dreptul deficitarului la bun simț de a se face de rîs în ocazii publice de ținută. Așa cum s-a putut observa și deplînge recent, un fost demnitar european amnezic și un fiu de Prim Ministru român vestit pentru remodelarea limbii române au apărut fără cravată.
Ocazia a fost aleasă cu vocația aruncătorului de grenade: un concert care celebra la Ateneu așezarea României la vîrful ierarhiei instituționale europene. Cei doi au tratat evenimentul, oaspeții de mare calibru, eticheta și nevoia de modele a românilor cu o lejeritate nimerită la ștrand.
Lipsa cravatei nu e, în acest caz, o chestiune de exactitate snoabă. E un semn de incultură a caracterului. Și în societățile post-Neanderthal și în societățile post-Cucuteni, oamenii își compun ținuta din motive mult diferite de starea vremii.
Ținuta e un mesaj de respect și demnitate împărtășită. În acest caz, cravata te leagă de buna cuviință iar absența ei te dezleagă de obligațiile minime ale civilizației.
