Linkuri accesibilitate

Ce naște din pisică șoareci mănâncă


Motto: „Citiți-o cu băgare de seamă, domnii mei, și oricâte hoții îmi vor fi scăpat din vedere, însemnați-le pe un catastih și mi le trămiteți ca să le adaog la a doua edițiune.” - Ciocoii vechi și noi (1863)

Romancier, critic muzical, horticultor și comentator politic, Nicolae Filimon (1819–1865) s-a născut în urmă cu două sute de ani, pe 6 septembrie. A fost unul din liderii generației intelectuale bucureștene din prima parte a secolului XIX. În ceea ce este considerat primul roman modern realist, Ciocoii vechi și noi, Filimon ne-a oferit o imagine extrem de precisă a societății românești din perioada regimului fanariot. Tot el ne-a dat și prima tipologie a parvenitului și a făcut-o în stilul lui Balzac ori Stendhal. Portretele sale literare rămân de referință pentru literatura română în zorii modernismului literar. A fost creatorul lui Dinu Păturică, acest Julien Sorel român—anti-eroul prin excelență.

Filimon credea că nimic nu e mai periculos pentru un stat care vrea să se reformeze decât cedarea controlului unui guvern de parveniți, care sunt meniți încă de la nașterea lor să fie servili și educați cum „să scoată sânge din piatră” cu orice preț. Nimic mai actual, zic; nimic mai tăios în zorii modernității românești. Șocantă, până la urmă, actualitatea unei opere de acum două secole. Privită retrospectiv, România pare condamnată la noi și noi „ediții” filimonice...

Apariția romanului Ciocoii vechi și noi a reprezentat un eveniment important în istoria și pentru evoluția prozei realiste românești. Filimon a fost printre primii care au introdus pe „scena romanescă” descrierile detaliate de personaje, mentalitatea și faptele eroului, contradicțiile sociale și politice ale epocii, acuratețea topografică, ș.a.m.d. A descris ca nimeni altul, deși într-o limbă arhaică, pe alocuri greoaie, Bucureștiul anilor 1810 și 1820, o societate dominată atunci, ca și acum, de acești ciocoi „eterni”. Stilul și tehnica, descrierile amănunțite ale boierimii, micilor negustori și țăranilor aminteau de un alt text care stârnise dezbateri aprinse în epocă: articolul „Pentru opinie” (1841) al lui Ion Heliade Rădulescu, publicat de George Barițiu în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură de la Brașov. Rădulescu și Filimon vedeau diferit rolul politico-social al acestei noi clase, dar schița caracterologică rămâne inconfundabil aceeași.

Dinu Păturică este pentru literatura română prototipul celui care vine la oraș să răzbească indiferent cum. Succesul lui este temporar și nemeritat. Coruperea stilului de viață fanariot, un model de urmat pentru Păturică, nu poate decât să atragă declinul. Pentru Filimon, nici măcar drumurile la Paris nu par a avea o influență fastă asupra noilor parveniți: „Cum ajung la porțile Parisului, cad în mâinile femeilor și junilor celor stricați, care îi depravează și mai rău”.

Autorul recunoaște, totuși, că a existat și o influență grecească pozitivă asupra societății și vieții culturale din principate, nemaipunând aportul dramaturgic și lingvistic însemnat. Din nou, acceptând situația și evitând stridențele naționaliste, Filimon și Rădulescu se întâlneau pe linia disruptivei, dar necesarei modernizări. Primul, admițând că „în tot Bucureștiul nu se aflau decât un singur pian și o harpă. Muzica aparținea lăutarilor și cântăreților de la biserică” (Ciocoii vechi și noi). Al doilea, plângându-se că a început „Curierul românesc, dar de unde cititori? […] Nici o idee de istorie, nici o idee de geografie, nici o idee de deosebitele feluri de guvernuri, nici o idee de științe și arte, și redactorul despre asta trebuia să vorbească” (citat în Ion Ghica, Din vremea lui Caragea).

Bucureștiul anilor 1810, 1820 era o capitală preindustrială lipsită de ceea ce în Vest se numea burghezie. În acest sens, autorul nostru apare el însuși ca un melanj al vechilor tradiții locale, dar și ca tipic reprezentant al „noilor locuitori”. Realitatea istorică a unui oraș ca Bucureștiul ciumei lui Caragea (1812), care a lăsat în urmă aproape 100.000 de morți, nu poate fi eludată. La momentul apariției romanului lui Filimon, 1863, nimic din patrimoniul vechiului București, al aceluia descris în carte, nu mai era valabil. Capitala fanariotă se afla deja într-un contrast destul de mare cu cea în care apucase să trăiască Filimon după Regulamentele organice și după toate transformările care au marcat mijlocul veacului XIX. Rămâneau, însă, aceleași segregări pe criterii sociale, aceleași districte ale bogaților și săracilor, aceeași mentalitate a stratificării.

Din nefericire, Bucureștiul, de la Nicolae Filimon citire, a rămas și cam același oraș al banilor și valorilor materiale, al parveniților și hedoniștilor de calitate îndoielnică. O nouă „edițiune”—imaginată, dar, vai, cât de reală!—a ciocoismului la români ar fi, prin urmare, oportună...

Vezi comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG