Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Microbii sunt extrem de mutabili—lucru pe care îl știm încă de pe vremea biologului francez Louis Pasteur, care spunea că „au mereu ultimul cuvânt”—și pentru că noi, oamenii, părem a le da constant „o mână de ajutor”. De-a lungul istoriei ei, umanitatea a asistat stupefiată și adesea îngrozită la ciudate epidemii care au devenit evidente abia după ce și-au produs efectele. Confruntați în mod repetat cu eșecul propriilor predicții despre izbucnirea unor maladii infecțioase, până și experții epidemiologi au ajuns să recunoască limitele cunoașterii pe subiect.

Trebuie să înțelegem că urbanizarea și globalizarea se numără printre factorii care duc la astfel de situații. Marile orașe ale Asiei, Africii ori Americii de Sud, asemeni Atenei în vremea lui Tucidide, oferă condiții ideale pentru amplificarea și răspândirea noilor agenți patogeni prin concentrarea unor populații în locuri și pe suprafețe adesea insalubre.

Interconectarea globală crescută, stimulată de călătoriile internaționale și comerț, reprezintă cu siguranță un alt factor de risc. Dacă în urmă cu câteva secole ar fi durat câteva săptămâni pentru ca variola sau pojarul să-și croiască drum din Lumea Veche înspre Lumea Nouă, astăzi, un nou virus poate atinge orice punct al planetei în doar două-trei zile. Și este clar, cel puțin pentru cei care reușesc să-și păstreze luciditatea în momente de criză, că nu microbii sunt responsabili, ci propria noastră tehnologie. Anual, zeci de milioane de oameni călătoresc cu avionul, în interes de afaceri sau din plăcere, ceea ce duce la o creștere pe măsură a riscurilor pandemice.

Alți patogeni ajung pe căi ocolite în orașele și dormitoarele noastre (HIV și Zika sunt doar exemplele la îndemână). Până la anunțarea simptomelor clinice ale SIDA la începutul anilor 1980, nimeni nu a știut că HIV se răspândise deja, în mod tăcut, vreme de câțiva ani, în rândurile unor grupuri de risc sau în țări și pe continente aflate în afara radarului organizațiilor de sănătate internaționale (Haiti, Africa, etc.).

Începând cu 1940, oamenii de știință au identificat peste 300 de noi boli infecțioase. Aproape două treimi din acestea au o origine animală (liliecii fiind, de multe ori, printre suspecții de serviciu). Veștile bune au de-a face cu identificarea precisă a câtorva din aceste virusuri. Veștile mai puțin bune se referă la faptul că există încă virusuri care rămân necunoscute. Morala este că nu ne putem aștepta la o încetare sau o eliminare a pericolului microbian.

În umbra tuturor inițiativelor de contracarare sau izolare a unor pandemii se află încă gripa spaniolă. Astăzi, aproape toți oamenii de știință recunosc faptul că pandemia de gripă din 1918–1919 a fost una dintre cele mai ucigătoare din istoria umanității. Între timp, virusologii au făcut progrese remarcabile în analiza materialului genetic din virusul gripal H1N1 și au înțeles puțin mai mult factorii care au făcut gripa spaniolă într-atât de nimicitoare (50 de milioane de victime).

În 1997, odată cu izbucnirea gripei aviare în Hong Kong, dar și a unor variațiuni de gripă în China și Asia de Sud-Est, s-a constatat că nu este necesar ca un virus gripal de acest tip să treacă printr-o gazdă animală intermediară pentru a cauza moartea omului. În 2009, panica provocată de gripa porcină mexicană a demonstrat că, din timp în timp, tulpinile de gripă umane și animale se pot combina și rezulta în noi virusuri pandemice. Chiar și așa, nimic nu s-a apropiat ca amploare de tragedia din 1918.

În pofida unor remarcabile progrese în microbiologie, vaccinologie, imunologie și medicina preventivă, cei care studiază gripa nu pot pronostica sau aproxima când anume vor apărea tulpinile pandemice și nici ce impact vor avea asupra populațiilor umane. Privind retrospectiv la ultima sută de ani de izbucniri pandemice, singurul lucru cert este că vom avea în viitor noi și noi epidemii aparent incontrolabile.

Ceea ce nici Albert Camus nu a putut prevedea este că orice tentativă de anticipare a dezastrelor naște denaturări și insuflă nesiguranță. Faptul că gripa porcină era de tipul H1N1, deci la fel ca gripa spaniolă, i-a făcut pe mulți să creadă că efectele vor fi similare. În ciuda unei panici evidente, anticipata apocalipsă virală nu s-a concretizat. Au apărut imediat speculațiile legate de „înscenarea epidemică” pentru profitul producătorilor de vaccinuri și altor entități aparent interesate de perpetuarea unei stări de spirit paranoide.

Fenomenul corespunde în bună măsură cu ceea ce scria și Susan Sontag în 1989, în AIDS and Its Metaphors: „With the inflation of apocalyptic rhetoric has come the increasing unreality of the apocalypse. A permanent modern scenario: apocalypse looms... and it doesn’t occur. […] Apocalypse is now a long-running serial: not ‘Apocalypse Now’ but ‘Apocalypse from Now On.’ Apocalypse has become an event that is happening and not happening. It may be that some of the most feared events, like those involving the irreparable ruin of the environment, have already happened. But we don’t know yet, because the standards have changed…” (pp. 87–88)

*** „Odată cu inflația retoricii apocaliptice a survenit și irealitatea crescândă a apocalipsei. Un scenariu modern permanent: apocalipsa se întrevede... și nu se produce. […] Apocalipsa este acum un serial de lungă durată: nu «Apocalipsa Acum», ci «Apocalipsa de acum încolo». Apocalipsa a devenit un eveniment care se întâmplă și nu se întâmplă. Se prea poate ca unele din cele mai temute evenimente, precum acelea care provoacă distrugerea ireversibilă a mediului, să se fi petrecut deja. Dar încă nu o știm, pentru că standardele s-au schimbat...”

Vladimir Lenin în biroul său din Kremlin, 1919

Vladimir Ulianov s-a căsătorit pe fugă în Siberia, în 1897, pe malurile râului Lena, acolo unde fusese exilat de către regimul țarist. Aici și-a luat și pseudonimul Lenin. Viitoarea lui parteneră de viață, Nadejda Konstantinovna Krupskaia, era o activistă comunistă cu doar câteva luni mai în vârstă ca liderul bolșevicilor.

Asemeni lui Lenin, Krupskaia aparținea clasei oficialilor guvernamentali. Tatăl ei era judecător în Polonia, locul în care avea să se și nască, pe 26 februarie 1869, Nadejda. La moartea părintelui, mama ei s-a mutat la Sankt Petersburg, unde fiica avea să urmeze cursurile gimnaziului Prințesa Obolenskaia (după numele fondatoarei Alexandra Alekseevna Obolenskaia). Pensia de urmaș pe care au primit-o le-a fost de ajuns pentru un trai simplu și ferit de griji. După ce a părăsit băncile școlii, Nadejda Krupskaia a predat cursuri serale pentru muncitori. Aici și-a cunoscut și viitorul soț. La scurt timp, a aderat la o organizație social-democrată clandestină și și-a dedicat întreaga energie propovăduirii idealurilor revoluționare.

Atunci când Lenin a fost arestat în 1895, Krupskaia a continuat să țină legătura și să-i trimită cărți și mesaje. Un an mai târziu, era și ea arestată ca membră a Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare (Soiuz Bor’by za Osvobozhdenie Rabochego Klassa) și trimisă în exil în Siberia în același loc cu Vladimir Ilici. Aici, l-a ajutat să traducă din Marx, Engels, Kautsky, etc., și să-și organizeze munca de cercetare. Când le-a expirat surghiunul, cei doi au călătorit în Germania, apoi la Londra, unde au și stat între 1902–1903.

Odată cu mișcarea revoluționară din 1905, Vladimir și Nadejda au revenit în Rusia. Ca secretară a comitetului central al partidului bolșevic, Krupskaia a îndeplinit cele mai importante și sensibile sarcini pe care i le-a trasat partidul. A făcut-o cu multă abnegație și chiar fanatism. În 1907, cei doi au trebuit să ia din nou calea exilului, locuind pentru aproape zece ani în Elveția. Erau anii în care și-au concentrat toate energiile pentru întărirea partidului. După noiembrie 1917, Krupskaia s-a întors la vechea ei pasiune: educația. A fost extrem de activă și a contribuit la înființarea a sute de biblioteci, cluburi, săli de lectură la sate, școli pentru adulți și așa mai departe. A făcut parte din nou-înființatul Comisariat pentru Educație și a semnat mai multe volume pedagogice.

Altfel, înzestrările Nadejdei Krupskaia erau puține și, în orice caz, nu puteau concura cu cele ale Inessei Armand, cealaltă femeie din viața lui Lenin. Spre deosebire de amanta cosmopolită a liderului bolșevic, Krupskaia era austeră și insipidă. Cu toate acestea, era capabilă de multă abnegație și se ocupa adesea de treburile utile ale organizației, fiind, la nevoie, un fel de secretar executiv al aparatului revoluționar sau ocupându-se de administrarea fondurilor de partid. Nu avea însă capacitatea intelectuală a lui Lenin sau a asociaților acestuia.

Atribuirea unui rol istoric important Nadejdei Krupskaia a fost, de fapt, o consecință a cvasi-deificării soțului ei în viața sovietică. De altfel, a contribuit ea însăși la dezvoltarea cultului personalității, deși se pare că i-a displăcut profund, la final, expunerea publică a rămășițelor părintelui revoluției. Ceea ce putem spune cu siguranță este că atât Vladimir Ilici, cât și Nadejda au acceptat roluri privind dragostea și căsătoria desprinse parcă din scrierile unor Nikolai Cernîșevschi, Ivan Turgheniev sau Lev Tolstoi. Ambii au părut să ignore latura sexuală a dragostei și mariajului, și au preferat să le trateze idealist ori chiar abstract (vezi teoria „paharului cu apă”). Asceza pe linie făcea parte din codul bunului bolșevic.

Nadejda Krupskaia în anii 1890.
Nadejda Krupskaia în anii 1890.


Mai mult, cei doi dormeau adesea separat, Nadejda împărțind camera cu mama ei. Relația lui Vladimir Ilici cu Inessa Armand, o femeie extrem de diferită de Nadejda, sugerează că Lenin era suficient de „uman” pentru a-și pierde devotamentul, iar Krupskaia suficient de rezistentă și devotată pentru a trece peste păcatele soțului. După toate datele de care dispunem, Nadejda l-a iubit cu adevărat pe Vladimir Ilici, însă această dragoste a fost caracterizată mai degrabă de o devoțiune politicoasă, chiar reverențioasă, și nu de pasiune. Mariajul celor doi a fost, de fapt, un parteneriat revoluționar, chiar dacă unul inegal.

De când s-au cunoscut, în 1894, și până la lupta pentru supremația partidului care a premers moartea lui, Lenin a fost mentorul politic al Nadejdei Krupskaia. Viața lor împreună după Revoluția bolșevică a fost relativ scurtă. Lenin fusese rănit serios în tentativa de asasinat din 1918 și nu și-a mai revenit complet niciodată. Până în 1922, când a avut el primul atac cerebral, au locuit într-un apartament modest de la Kremlin.

După moartea lui Lenin în 1924, Krupskaia a mai trăit 15 ani (d. 27 februarie 1939) și chiar s-a alăturat, pentru scurt timp, eforturilor lui Zinoviev și Kamenev de opoziție față de Stalin. Misterul care plutește în jurul așa-zisului „Testament” dictat al unui Lenin decrepit și infirm are—așa cum scrie și Stephen Kotkin în volumul I al biografiei sale a lui Stalin, Paradoxes of Power—și o parte incontestabilă: „Miraculoasa dictare nu ar fi putut ieși din sanctuarul intim al lui Lenin fără implicarea Nadejdei Krupskaia. […] În sfertul de secol petrecut lângă Lenin, Krupskaia a absolvit practic un curs de elită în intrigă politică și nu există vreo îndoială că, în sinea ei, credea că-i știe dorințele lui Lenin” (p. 501).

Încarcă mai mult

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG