Linkuri accesibilitate

Marius Stan

duminică 12 iulie 2020

Calendar
iulie 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
29 30 1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30 31 1 2
Marius Stan blog image

Marcel Proust s-a născut pe 10 iulie 1871 dintr-un tată creștin catolic, Adrien, și o mamă evreică pe nume Jeanne Weil—femeie de o inteligență remarcabilă, căreia fiul avea să-i poarte de-a pururi o mare afecțiune. De altfel, amintirea morții subite a mamei avea să fie pentru Marcel, vreme de mulți și chinuitori ani, o adevărată plagă a sufletului.

În 1870, Adrien Proust, epidemiolog și igienist, întâlnea această frumoasă tânără pe nume Jeanne. S-a căsătorit cu ea în același an, pe 3 septembrie, la Paris. Rudele ei erau evrei respectabili din Alsacia, iar Jeanne era ea însăși o încântătoare făptură, educată în literatură și muzică, în buna tradiție a familiei sale. S-a măritat, așadar, cu bine-cunoscutul om de știință Adrien Proust, dar apoi s-a retras în Passy-Auteuil la unchiul ei, Louis Weil, acolo unde a și dat naștere primului copil, în iulie 1871: o ființă atât de fragilă încât nu crezuse nici ea că va putea supraviețui, pe care a botezat-o Marcel...

Marcel Proust
Marcel Proust

Comit această mică digresiune biografică doar pentru a flirta cu ideea că societatea Epocii Frumoase (La Belle Époque) franceze nu era defel o castă închisă. În timpul vieții lui Proust, au avut loc numeroase căsătorii între burghezia evreiască și aristocrația creștină franceză. La o sută de ani după Revoluția franceză, emanciparea minorității evreiești generase un anumit nivel de integrare în societatea franceză. Este și motivul pentru care personajul Bloch din În căutarea timpului pierdut privește asimilarea ca pe o sarcină enormă, una pentru care e gata să îndure toate insultele. În orice caz, saloanele înaltei societăți îi sunt cu mult mai puțin accesibile naratorului decât i-au fost lui Proust, în viața reală:

Marcel Proust nu s-a definit niciodată pe sine ca evreu. Atunci când alții au căutat să justifice atitudinea lui fermă în favoarea lui Dreyfus arătând spre rădăcinile lui iudaice, Proust îi scria poetului și prietenului Robert de Montesquiou: „Sunt catolic ca tata și fratele meu; cu toate acestea, mama este evreică”. În schimb, în ceea ce privește tradiția iudaică, Proust a recunoscut mereu contribuția ei substanțială la educarea sa ca european occidental. Această gratitudine este, de fapt, motivul pentru care identitatea evreiască joacă un rol în Căutarea timpului pierdut.

Să ne amintim că în romanul neterminat Jean Santeuil, publicat post-mortem, Marcel Proust chiar încercase să transcrie Afacerea Dreyfus într-un fel de mărturie, o pagină de istorie care să fie deschisă și întoarsă, a cărei influență să poată fi clar definită. Însă Proust a abandonat Jean Santeuil și acesta n-a mai apărut în timpul vieții pentru că nu se mai potrivea cu ale sale convingeri despre natura artei. Este și motivul pentru care În căutarea timpului pierdut dejoacă, întrucâtva, nevoia de a mărturisi și reduce Afacerea Dreyfus la statutul de mic „ocol” pe drumul devenirii personajelor. Afacerea Dreyfus nu avea să fie un eveniment decisiv în viețile lui Rachel, Nissim Bernard sau Bloch, și nici în ale familiilor lor. În ce-l privește pe Swann, el rămâne un diletant idolatru: afacerea Dreyfus devine astfel doar un pretext, un mijloc de a valida câteva din tendințele sale. Legătura lui cu acest caz este măruntă și parantetică, înlăturând posibilitatea oricărei analize istorice.

Pentru marea majoritate a personajelor romanului în șapte volume, realitatea socială rămâne, în general, o noțiune difuză. Distingând cu greu între realitate și aparență, ele toate înțeleg greșit lumea de care aparțin, precum și lumea de care doresc să aparțină. Preconcepțiile despre societate și dinamicile sociale sunt toate invalidate, lăsând loc doar valorilor preeminente, absolute (literatura). Și nici nu înseamnă că Proust atestă victoria valorilor burgheze atunci când Madame Verdurin devine Prințesa de Guermantes, la sfârșitul Căutării...

Societatea proustiană era cu mult mai nuanțată, mai ales când venea vorba de evrei. Destinul personajului Swann, spre exemplu, este foarte diferit de cel al lui Benjamin Disraeli (1804–1881), așa cum a fost el descris de Hannah Arendt într-un mic capitol din Originile totalitarismului. Swann aparține unei spițe care a înflorit în societatea franceză. Familia sa a fost asimilată complet și natural, iar el are accesul asigurat în toate sferele sociale, mai ales în înalta societate. Este membru al Jockey Club-ului și bine-primit în casa Guermantes, inclusiv în timpul Afacerii Dreyfus. Adevărat, se simte brusc despărțit de ei printr-o mie de ani de feudalism, însă asta este vina lui, ne spune naratorul. Swann este de pe acum „comic de orb”, atras de o mentalitate segregaționistă înrudită cu rasismul. Doar naratorul (care nici măcar nu este evreu) pare capabil să înțeleagă faptul că întoarcerea lui Swann la iudaism pornește din frustrările unui artist. Și totuși, chiar și în această situație, Swann, spre deosebire de Disraeli, nu s-ar considera în veci parte dintr-o rasă aleasă.

La rându-i, personajul evreu Bloch își mărită copila cu un catolic, însă originea ei iudaică iese din nou la iveală doar atunci când comite o lapsus linguae: ea pronunță „ch”-ul din Bloch nu ca un „k”, ci cu un „teutonic ch”. Numai că, într-o lume în care îți este permis să pășești din castă în castă, ereditatea divulgată printr-o scăpare de vorbire nu este îndeajuns pentru a ridiculiza ori amenința un întreg tipar al dinamicilor sociale. În romanul lui Proust, oricine își poate dori (sau chiar reuși) să-și depășească propria condiție. Din când în când, cineva este chiar destinat să o facă, iar cea mai bună evadare rămâne cea oferită de artă.

În căutarea timpului pierdut nu vorbește împotriva asimilării, ba chiar o încurajează, câtă vreme ea reține respectul pentru tradiție. Pe acest subiect, opera lui Proust este de-a dreptul optimistă. N-a prevăzut nimic din programul nazist care avea să facă ravagii douăzeci de ani mai târziu. Când îl discută ea însăși pe Proust, Arendt se uită la societatea Belle Époque descrisă de francez din punctul de vedere al unui evreu german asimilat forțat în exil de persecuție. Aceeași gânditoare germană fusese cea care împărțise evreimea occidentală de la sfârșitul secolului XIX în paria și parveniți, însă aceste etichete abia dacă reflectă realitatea romanului proustian. Este și motivul pentru care, interpretarea ei pare mai degrabă o suprapunere voluntară, asumată, dar iluzorie, între Proust–omul și naratorul poveștii. Pe de altă parte, Marcel Proust, în pofida intuițiilor sale privind antisemitismul în Europa, cu greu și-ar fi putut imagina Germania nazistă și exterminarea evreilor...

Marius Stan blog image

Originea apariției statului nord-coreean modern oferă numeroase explicații interesante cu privire la anduranța lui în timp, precum și la stridentele sale erori fundamentale ori slăbiciuni persistente. Cauzele și procesele care au dus la formarea Republicii Populare Democrate Coreene la sfârșitul anilor 1940 ne pot oferi și valoroase indicii privind maniera în care și-ar putea, eventual, afla sfârșitul.

Trebuie să subliniem de la bun început rolul sovieticilor în crearea statului nord-coreean, precum și luptele fracționiste și politica de putere care au marcat schimbările radicale din peninsula asiatică. Influența sovietică în zonă avea să pălească doar odată cu acel episod esențial al Războiului Rece care a fost Războiul coreean (1950–1953), atunci când au început să prevaleze și interesele personale ale liderilor de la Phenian în lupta lor pentru poziții de dominație politică. Toate acestea s-au petrecut, desigur, pe fondul unor valuri succesive de persecuții și epurări interne, procese-spectacol și, în final, ascensiunea lui Kim Il Sung (n. 15 aprilie 1912–d. 8 iulie 1994) ca lider nedisputat al RPDC.

„Revoluția nord-coreeană” a fost mai mult decât o revoluție din afară, impusă prin ocupația sovietică și modelată de circumstanțe locale și moșteniri istorice: ea a scos societatea nord-coreeană post-eliberare din condiția de subjugare colonială japoneză și o relativă înapoiere socio-economică, și a dus-o în zona unui mai conservator socialism de stat marxist-leninist cu particularități coreene. Hrănit adesea din legăturile apropiate cu Uniunea Sovietică și China, acest proces se dorea de la început a fi unul modernizator, creator de identități colective. Este vorba, dacă vreți, de lungul drum al Coreei de Nord de la tradiție la lumea modernă—în fapt, o modernizare fără modernitate.

Experiențele de gherilă ale luptei anti-japoneze din Manciuria și modelul revoluționar est-asiatic implementat în China vecină au fost însă la fel de influente precum totalizantul model sovietic. Ar trebui, de asemenea, reliefat și rolul Manciuriei, în general, și al graniței sino-coreene, în particular, de-a lungul a secole întregi de istorie coreeană, ca o zonă de exil, migrație și experimente (dar și, nu mai puțin important, ca loc al oportunităților pentru țăranii coreeni strămutați în urma unor eșuate răscoale interne, perioade de foamete sau persecuții guvernamentale). Din acest punct de vedere, Manciuria rămâne pentru coreeni un spațiu al luptelor, pierderilor și mântuirii.

Dintr-o perspectivă istorică de durată, mișcarea de eliberare națională coreeană din Manciuria devine parte din tradiția unor grupuri de rezistență autonome, conectate la o societate agrară locală configurată pe baza tuturor acestor negocieri frontaliere, fermieri independenți, activiști comuniști și rezistență anti-japoneză. Există, de altfel, și unii istorici care consideră că experiența manciuriană a fost cu mult mai importantă decât direcția sovietică în modelarea viziunii despre lume (Weltanschauung) a lui Kim Il Sung și a aliaților acestuia.

Experiența directă a tuturor acestora în crearea unor guverne locale în Manciuria a prevalat adesea asupra directivelor sovietice și influențelor chineze atunci când s-a pus problema apariției statului nord-coreean. Angajamentul revoluționar conjugat coreeano-chinez din Manciuria nu doar că a zămislit legături profunde între viitoarele elite politice ale republicilor Populară Democrată Coreeană și Populară Chineză, dar a provocat și răni adânci, precum „incidentul Minsaegdan”, o traumă fără de care nu putem nici măcar începe să înțelegem dezvoltarea acelei ideologii Juche și obsesia lui Kim Il Sung pentru independență ca „sânge al națiunii”.

Părintele fondator al Coreei de Nord, cel decedat pe 8 iulie 1994 după aproape jumătate de secol de dominație patrimonialistă a vieții politice din nordul peninsulei, a fost, de altfel, și singurul lider comunist din istorie arestat și închis deopotrivă de comuniștii sovietici și de cei chinezi. Kim Il Sung era perfect conștient de cât de dispensabile sunt revoluțiile din țările mici, precum Coreea, mai ales atunci când sunt cântărite în raport cu interesele naționale mai mari ale unor puteri precum China și URSS (toate astea, evident, în pofida retoricii și principiilor internaționalismului comunist). Încercând să evite șovinismul marilor puteri, Sung a înțeles internaționalismul proletar ca fiind inseparabil de patriotism. Așa se face că aglutinarea naționalismului și internaționalismului sub forma acelei doctrine Juche avea să devină trăsătura definitorie a modernității nord-coreene. Nu e de mirare că acest tip de comunism autarhic l-a fascinat atât de tare pe Nicolae Ceaușescu, începând cu anii ’70.

De sus în jos și de jos în sus, vortexul dintre autoritățile centrale și organizațiile populare locale a reprezentat o constantă dialectică în procesul de formare a Republicii Populare Democrate Coreene, incluzând aici toate reformele politice, sociale, economice, juridice și culturale din perioada post-eliberare. Departe de a fi doar produsele experimentelor sovietice de inginerie socială, aceste reforme „democratice” naționale și imboldul de construcție statală în Coreea de Nord au arătat continuitatea proceselor de modernizare care au dat formă realităților coreene, din timpurile colonialismului japonez și până în perioada post-eliberare. Ele au reflectat sinergia mișcărilor sociale de masă tradiționale și experiențelor manciuriene neortodoxe ale noilor elite nord-coreene.

Modelul nord-coreean de dezvoltare economică mamut, bazată pe planificare centralizată, și-a avut rădăcinile în experiența japoneză a industrializării coloniale și mobilizării economice pe timp de război, și a fost puternic influențat de o imagine idealizată a modelului stalinist al industrializării naționale accelerate. Deși forțele de ocupație sovietică poartă povara responsabilității pentru stabilirea cadrului și aprobarea finală a reformei agrare, conținutul ei și implementarea specifică au fost strâns legate de experiența eforturilor de reformă agrară ale coreenilor în Manciuria și Coreea de Nord în timpul perioadei coloniale japoneze. Din acest punct de vedere, putem spune că administrația civilă sovietică responsabilă cu autorizarea reformei agrare n-a putut anticipa emergența „cultului personalității” lui Kim Il Sung în zonele rurale nord-coreene.

De o manieră similară, militarizarea societății nord-coreene s-a făcut pornind de la moștenirea colonială japoneză a mobilizării de război și a fost condusă de veterani ai războaielor de gherilă din China și Manciuria, echipați și instruiți de Uniunea Sovietică. Doar așa, privind la istoria Coreei de Nord dintr-o perspectivă constructivistă, cred că putem înțelege mai bine și eventual explica originile și durabilitatea unui „cult al personalității” înrădăcinat în familismul neo-confucianist și șamanismul local coreean, stropit cu elemente de venerație colonială pentru împăratul japonez, umbrit de spectrele creștinătății evanghelice, susținut de cultele binefăcătorilor Mao Zedong și Iosif Vissarionovici Stalin, și ranforsat prin mentalitatea de „fortăreață sub asediu”—de inspirație manciuriană—a elitelor nord-coreene.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG