Linkuri accesibilitate

Marius Stan

duminică 19 septembrie 2021

Calendar
septembrie 2021
Lun Mar Mie Joi Vin Sâm Dum
30 31 1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30 1 2 3

Evenimentele din toamna anului 1956 în țările-satelit ale Europei de Est, în special Revoluția maghiară și Octombrie polonez, au arătat că întreaga lume comunistă era conectată. Ele au preocupat așadar nu doar Kremlinul și „marionetele” sale, ci și pe marele propovăduitor asiatic al doctrinei marxist-leniniste, Republica Populară Chineză.

În realitate, în pofida distanței geografice față de scenele conflictului, comuniștii chinezi au fost extrem de alarmați de cursul evenimentelor din Europa de Est. Ei au adresat această anxietate politică în două feluri: mai întâi, printr-o politică diplomatică a intervenției și medierii între Uniunea Sovietică și sateliții săi europeni; apoi, prin politici interne menite să aplice așa-zisele lecții ale frământărilor din Europa.

Poziția Chinei comuniste față de Uniunea Sovietică a fost substanțial diferită de cea a țărilor est-europene. Principalul element de contrast a fost dimensiunea (și numărul de locuitori, peste șase sute de milioane la acea dată), ceea ce-a plasat-o într-o categorie cu totul diferită de Polonia, Cehoslovacia sau România. Sunt aspecte care i-au forțat încă de la început pe sovietici să fie mai atenți și eventual mai afabili în contactele lor cu comuniștii chinezi.

A contat apoi și faptul că revoluționarii comuniști chinezi nu cuceriseră puterea în propria țară printr-o ocupație militară sovietică (Manciuria a fost un episod secundar la scara întregului tablou) sau vreun sprijin politic de tipul celor petrecute în Europa de Est (cu excepția Iugoslaviei). Astfel, plecând de la dimensiunea și importanța Chinei, precum și de la prestația revoluționară efectivă a comuniștilor chinezi, guvernul lui Mao Zedong a avut mereu o atitudine independentă și un aer de egalitate în tranzacțiile sale politice cu Moscova și, mai ales, cu Stalin. La rându-i, spre deosebire de tratamentul aplicat noilor partide-stat din Europa de Est, Koba a avut grijă să-i nu-i jignească sau umilească pe chinezi. De altfel, câtă vreme a trăit Stalin, n-a existat nicio dispută între Moscova și Beijing, cel puțin nu vreuna care să ia amploarea unui conflict asumat public.

Observatorii occidentali ai perioadei au știut foarte bine că Republica Populară Chineză nu este un satelit al Moscovei, însă s-au înșelat adesea în evaluările lor despre posibilitatea unei turnuri titoiste la Beijing. Ruptura dintre Stalin și Tito a survenit pentru că Plăieșul de la Kremlin a încercat să intervină în afacerile Iugoslaviei de o manieră pe care n-a îndrăznit-o vreodată cu China (parțial și pentru că Stalin învățase ceva din experiența iugoslavă).

Monumentul lui Mao Zedong la Universitatea din Shanghai
Monumentul lui Mao Zedong la Universitatea din Shanghai

De vreme ce Mao n-a trebuit să suporte tipul de tratament la care fusese supus liderul iugoslav, el nici n-a simțit vreodată nevoia să devină titoist. Pe de altă parte, vizând pentru China o poziție de parteneriat cu Kremlinul, Mao ar fi putut să arate mai multă îngăduință față de pretențiile similare ale mareșalului iugoslav. N-a făcut-o!

În realitate, pe întreg parcursul celebrei dispute, Mao s-a plasat de partea lui Stalin în condamnarea lui Tito ca trădător al cauzei comuniste. O atitudine care nu poate fi explicată prin simplul ajutor economic, politic sau militar, și nici prin (pasămite) unanimitatea susținerii pro-sovietice arătată de alte partide comuniste. Pentru Mao, într-o interpretare rigidă a principiilor marxist-leniniste, Tito se afla în eroare. Se prea poate să fi avut propriile-i opinii vizavi de tratamentul aplicat de Stalin lui Tito, însă mișcarea înspre neutralitate în relațiile internaționale și acceptarea ajutorului Statelor Unite erau impardonabile.

Mao a insistat permanent că lumea socialistă are nevoie de solidaritate în fața agresiunii imperialiste: va fi fiind neutralitatea o virtute într-o țară non-comunistă, însă ea devine inadmisibilă în cazul unui guvern ce pretinde că se revendică de la ideologia marxist-leninistă.

În pofida dezaprobării titoismului, Mao a rămas potențial solidar cu orice mișcare dintr-o țară comunistă care țintește mai multă egalitate în relațiile cu Moscova, câtă vreme nu pune în pericol supremația internă a partidului comunist și nu face compromisuri cu dușmanii internaționali. Atitudinea lui Mao în toamna anului 1956 a fost în linie cu această perspectivă generală a sa.

Vladislav Gomulka și Leonid Brejnev
Vladislav Gomulka și Leonid Brejnev

În Polonia, de pildă, Władysław Gomułka a venit la putere ca „purtător de cuvânt” al nevoii naționale de independență față de controlul și exploatarea Moscovei, însă cu dorința fermă de a păstra partidul comunist și Polonia în sistemul alianței militare al Pactului de la Varșovia (garanția internațională a Poloniei împotriva revizionismului teritorial german). Gomułkismul a rămas astfel în limitele legitimității marxist-leniniste și era demn de susținerea Beijingului. El nu cedase supremația comunistă și, spre deosebire de titoism, nu presupunea neutralitate internațională.

În Ungaria, pe de altă parte, rebelii maghiari au cerut atât alegeri libere cu drepturi pentru opoziție, cât și retragerea din Pactul de la Varșovia. Guvernul Nagy a cedat ambiției ambelor revendicări populare. În ceea ce-i privește pe chinezi, acest lucru îl plasa pe Imre Nagy în afara limitelor jocului. Dacă n-ar fi intervenit sovieticii, Ungaria ar fi putut deveni o nouă Austrie, care abia ce-și recâștigase independența în 1955, iar puterea comunistă și-ar fi aflat și aici, în cele din urmă, sfârșitul. În mod logic, Mao a consimțit la intervenția sovietică. Declarațiile oficiale asupra evenimentelor din Europa apărute în China, în iarna anului 1956, vorbeau despre îndreptățirea acțiunii sovietice împotriva „contrarevoluției”.

Toate aceste lucruri nu fac decât să demonstreze că Mao a susținut tipul de comunism național reprezentat de Gomułka, însă a repudiat ferm orice tendințe revizioniste

Discrepanța dintre opinii și comportament, tipică mai degrabă pentru intelectualii societăților non-democratice, a fost și este dificil de înțeles pentru occidentali. Ei au tins mereu să se conformeze valorilor dominante și au fost prea puțin familiarizați cu situațiile în care conformismul behaviorist și nonconformismul punctelor de vedere coexistă.

Conflictul dintre comportament și opinii a reprezentat cea mai importantă trăsătură psihologică a societăților de tip sovietic. Acest antagonism a fost unul cu adevărat tragic pentru intelectuali. La rigoare, conflictul dintre atitudinile și comportamentul intelighenției a izvorât dintr-un altul, mai bazal: cel dintre anumite valori interiorizate! Niciun alt grup social sovietic n-a mai fost expus la o într-atât de puternică ciocnire a „axiologiilor”.

În general, intelectualii tind să aprecieze valori precum libertatea, pluralismul, democrația, tradițiile naționale, religia. Toate s-au aflat însă într-o contradicție flagrantă cu funcționarea de facto a sistemului sovietic. Pe de altă parte, chiar mai mult decât alte grupuri, intelectualii vizează prestigiul, bunăstarea materială și puterea. Pe scurt, toate lucrurile pe care doar elita politică le putea asigura. Conflictul dintre valorile care au opus intelectualii și statul și cele „hedoniste”, care i-au împins să coopereze cu el, s-a intensificat din teama de închisoare sau a persecuției împotriva membrilor familiei.

În cele mai multe situații, valorile hedoniste, cuplate cu frica de represiune, au câștigat în fața celor care i-ar fi determinat pe intelectuali să confrunte deschis autoritățile. Perioada reacției politice care a debutat la sfârșitul anilor ’60 a ilustrat faptul că doar câțiva intelectuali și-au putut rezolva conflictul în favoarea valorilor democrației, religiei și rezistenței.

În același timp, intelectualii s-au lăsat acaparați de propriile lor dorințe de prestigiu, atât în forme oficiale, cât și neoficiale. Imaginea de sine a jucat un rol important în viața spirituală a intelectualilor, chiar mai mult decât în cazul altor grupuri mai puțin înclinate spre autoanaliză.

Începând cu 1953, odată cu demoralizarea generală a societății sovietice, cinismul a atins și această clasă socială. În anii ’60 și ’70, intelectualii au asumat chiar faptul că satisfacerea nevoilor egoiste a fost întotdeauna unul din cele mai importante mobiluri ale comportamentului uman. Iuri Trifonov a descris exemplar în romanul Timp și loc acest tip de intelectual sovietic.

Însă chiar și în acea perioadă de teribilă deznădejde și trădare regulată a idealurilor politice, majoritatea intelectualilor s-a ținut departe de abisul cinismului total. Au căutat să-și conserve, pe cât posibil, imaginea de sine, iar acest lucru ar fi fost imposibil dacă n-ar fi susținut, măcar la nivel declarativ, anumite valori morale.

La fel cum s-a întâmplat și cu segmente întregi ale populației sovietice, intelectualii au căutat o soluție la aceste conflicte în dezvoltarea unui palier special „mitologic” al propriei conștiințe. Mentalitatea sovietică, într-o manieră caracteristică indivizilor aparținând societăților represive, poate fi descrisă ca un model în două trepte. Primul nivel, cel pragmatic, este alcătuit din valorile care dictează comportamentul efectiv. Al doilea, cel mitologic, este implicat în prezervarea imaginii de sine și în relația cu mediul social, în special cu puterea și autoritățile.

Spre deosebire de nivelul pragmatic, valorile și convingerile care alcătuiesc palierul mitologic al conștiinței nu sunt tocmai profund interiorizate și pot fi schimbate rapid în funcție de condiții externe și alte valori noi. În același timp, valorile care au avut doar o funcție mitologică și n-au interferat în niciun fel cu comportamentul efectiv pot ajunge în timp să fie interiorizate, devenind parte a nivelului pragmatic.

Aproape toate miturile pe care le-au folosit intelectualii sovietici spre a-și justifica pasivitatea (păstrând activitatea opozitivă pentru sfera privată, sau nici măcar acolo) s-au transformat în mințile multora dintre ei în convingeri de granit, care n-au mai putut fi echivalate cu simple raționalizări.

Per ansamblu, intelectualii sovietici n-au văzut diferențe majore între propriul sistem politic și cel occidental. În timp ce deplângeau neajunsurile sistemului sovietic, ei căutau totodată să înfățișeze fragilitatea democrațiilor occidentale, în special influența disproporționată a elitelor economice asupra alegerilor, mass media și altor zone esențiale ale vieții sociale. Intelectualii din această specie au fost atrași mai ales de literatura occidentală care devoala venalitatea politicienilor occidentali, precum și utilizarea coerciției și corupției în politică.

Cărțile despre Statele Unite care au fost publicate în Uniunea Sovietică la începutul anilor ’80 ignorau total avantajele sistemului democratic, însă detaliau fiecare caz de corupție guvernamentală, prezentându-i pe oficialii occidentali ca pe niște oameni cu moravuri îndoielnice.

Romanul Toți oamenii regelui de Robert Penn Warren, Interesele familiei Lockwood de John O’Hara sau nuvelele istorice ale lui Gore Vidal, care îi descriu pe părinții fondatori americani în culori nu tocmai flatante, au fost prizate cu mare entuziasm de către acești intelectuali sovietici. Filme care expuneau corupția politică americană precum Toți oamenii președintelui sau Serpico i-au atras în egală măsură și au servit ca un fel de consolare pentru propria pasivitate politică și comportament colaboraționist.

Este de notat, în fine, faptul că toate aceste cărți și pelicule au fost aprobate spre traducere și diseminare de către oficialitățile sovietice. Literatura care i-a „unit” pe acești intelectuali n-a fost însă romanul occidental, ci Demonii lui Dostoievski, o critică de secol XIX a puterii politice. În primii ani ai istoriei sovietice, acest roman clasic al literaturii universale i-a înfuriat pe mulți revoluționari, inclusiv pe Lenin și Maxim Gorki, și a fost condamnat drept un atac calomnios la adresa mișcării revoluționare din Rusia...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG