Linkuri accesibilitate

Ce stafie bântuie România?


Sinteza săptămînii politice românești.

Cei care se bucură și-și spun „Slavă Domnului, avem de unde alege!” ar trebui să facă doi pași în spate pentru a vedea mai bine tabloul celor paisprezece/șaptesprezece (...) candidați la președinție. Este un tabloul încă în mișcare pentru că se zguduie de râs. E de la gazul ilariant emanat de Curtea miracolelor constituționale. Sau de la constipația pricinuită de atâtea gogoși juridice. Democrația românească e în prostrație, halucinată de scamatorii lui Valeriu Dorneanu. Ar trebui pus un avertisment la intrare: Jocul de lumini stroboscopice din sala de judecată poate produce atacuri de epilepsie, halucinații sau chiar șocuri cognitive. Nu degeaba lăuda unul dintre foștii șefi ai CCR măreția dreptului românesc. Dar măreția dreptului nu a însemnat nicicând în România măreția dreptății și nici triumful democrației.

Legea 370 pentru alegerea președintelui țării spune, la articolul 4, alin. 2, că partidele politice sau candidații independenți trebuie să depună liste de două sute de mii de susținători adăugând, pentru a încâlci și mai mult preselecția, că un alegător poate semna pentru mai mulți candidați. S-a creat astfel posibilitatea ca toată lumea să susțină pe toată lumea în zilele de preselecție. Acest exces e considerat de unii un semn de democrație. Numărul de semnături necesare este imens și s-a considerat o vreme (adică din 2004 când a fost adoptată legea până azi) că se cerne în felul acesta grâul de neghină și că pe buletinul de vot vor apărea doar cei mai îndrăgiți actori ai scenei politice, de preferință cât mai puțini, fără eroi secundari care ar putea provoca surpriza. Scuza a fost, la acea vreme, că nu vrea nimeni ca buletinul de vot să arate ca o carte de telefon, să nu încapă în urne și că ar trebui să se aleagă doar între indivizi semnificativi social sau politic, nu financiar (care să-și cumpere voturile). Era o mare păcăleală: jocul era făcut, în continuare, de cei care oricum dețineau toate pârghiile seducției politice (cheile bugetului, frâiele puterii, canalele media, accesul la subteranele de interlopi sau la arhivele serviciilor secrete) prin care să controleze fricile, poftele și speranțele electoratului. Legea, de fapt, era/este o formă de a proteja monopolul (direct sau indirect) al partidelor asupra opțiunilor publice. Cine putea organiza mai eficient colectarea semnăturilor decât partidele politice care, de altfel, primesc sume fabuloase de la buget pentru un randament mai bun? Ce particular ar putea aduna semnături de la două sute de mii de necunoscuți în câteva săptămâni?

Mașinăria de propagandă mediatică nu încurajează decât haitele sau masculii alfa ai acestora. Pentru a cuceri televiziunile și primele pagini (de print, de net) particularii trebuie să aibă capacități paranormale sau să sufere de tulburări cognitive dintr-acelea care te fac să ai opinii despre orice și oricând. Nu poți ajunge ca persoană privată în atenția publicului telespectator decât dacă ești sportiv, interlop, manelist sau psihopat. Numai așa te asiguri de apariții repetate și discuții fără noimă și discernământ cu moderatorii emisiunilor. Nicio cauză, indiferent cât de nobilă (mai ales dacă e nobilă), nu strânge în România de azi două sute de mii de semnături într-un timp atât de scurt (de aceea Cumințenia pământului e atât de scumpă la vedere). Campania Dăruiește viață care se luptă de amar de vreme să construiască un spital de oncologie și radioterapie pediatrică este o organizație înființată acum șapte ani pentru a strânge banii necesari acestei inițiative private și abia de a strâns semnăturile a 260 de mii de donatori particulari. Iar, dacă unii sunt ca mine, e posibil să fi donat chiar de mai multe ori. Dacă faci un sondaj, poate că 10% din donatori știu care sunt cele două suflete din spatele acestei inițiative. Insuficient pentru o listă de candidatură la președinție. Cândva, când unul dintre intelectualii României a fost executat public la ore de mare audiență și vizibilitate de măcelarii unui post de televiziune, s-au strâns pe un protest doar câteva sute de semnături. O petiție prin care se cerea cu ani în urmă ca însemnele și propaganda comunistă să fie interzise după modelul interzicerii însemnelor și propagandei fasciste a fost semnată de vreo sută de oameni. De aceea fațada Casei Presei arată de parcă ar fi a Casei Scânteii. Iar o manifestație de doliu dedicată victimelor pedofiliei a adunat mai mulți jurnaliști și jandarmi decât protestatari. Rămâne o mare enigmă cum ar putea fi determinați atâția oameni să semneze să le fie președinte un quasi-necunoscut când resursele de timp, bani, personal, voință (politică, civică) și știință de carte sunt atât de reduse. Așa se face că sutele de mii de semnături pentru candidatura la Cotroceni păreau să nu poată fi adunate decât cu convocatorul la ședințele organizațiilor de bază ale partidelor.

Lista prezidențiabililor de azi ne arată însă un peisaj mult mai pestriț. Unii sunt cunoscuți pentru că sunt la butoane și vor să rămână sau să parvină, pe alții îi cunoaștem din avatarurile politice anterioare, alții au beneficiat de sprijinul mașinăriilor de propagandă. Putem discuta mult despre ce ar însemna votarea lor. S-au remarcat prin apatie, amatorism, prostie, tenacitate, logoree sau aroganță. Or avea și merite, dar le-au ascuns bine. Însă pentru mulți dintre ceilalți candidați trebuie cercetări serioase pentru a afla de unde au apărut, ca să înțelegi (sau să te miri) cum de au putut strânge atâtea semnături. Căci în acest an, particularii sunt mai prezenți pe buletinele de vot decât oricând. Un triumf al democrației? Un eșec al politicii de partid? Sau poate doar niște recuperatori la cules de voturi pe care, în turul al doilea, să le verse în contul unuia dintre cei doi ajunși în finală? Greu de știut.

De ani de zile se știe (numai Parchetul general nu știe) că există rețete prin care listele de susținători pot fi prefabricate și, mai mult, că te poți folosi de informații pentru a ajunge la un public-țintă favorabil unui candidat anume. Trebuie să faci rost de lista de abonați la cardurile de reduceri de la magazinele bricolaj dacă te adresezi unui public middle lower class, sau de la rețelele de farmacii, dacă țintești către vârsta a treia sau a patra, sau la abonații firmelor de catering... mă rog, ați prins ideea. Listele sunt utile nu doar în faza premergătoare, cea a adunării semnăturilor, ci și în plină campanie când publicitarii de partid pot să facă din orice broască râioasă un prinț în ochii unui electoral hipnotizat cu promisiuni. Falsurile au ajuns atât de grosolane că șeful Autorității Electorale Permanente, încă sub șocul emotiv al fraudelor în serie, susține că legea ar trebui modificată, să fie nevoie doar de a zecea parte din numărul de semnături necesare acum. El afirmă că, „urmând exemplul altor state democratice”, ar trebui găsite soluții pentru a evita situațiile în care un candidat să prezinte liste de semnături pentru a constata la Biroul electoral central că cei care le-au colectat au făcut „un posibil fals și o posibilă infracțiune.” E drept că rareori există acțiuni în justiție pe marginea acestor semnături. Falsul preelectoral pare o componentă obligatorie a jocului politic ca și plagiatul și impostura în spațiul academic.

Pentru că nu există intedicția de semnătură și poți semna pe ce zid vrei susținând candidaturile tuturor, s-a ajuns ca în acest an excesul de simpatie să ne aducă pe buletinele de vot mai mulți candidați ca niciodată. S-au colectat cel puțin 40 de milioane de semnături pentru cei aproximativ 14 candidați (unii dintre ei s-au retras așa că nu știe cu precizie câți sunt cu adevărat). Cu toții s-au bătut să spargă planul de semnături și să arate ce forță de atracție au avut corturile alea goale unde nu am văzut pe nimeni semnând nimic vreme de o lună.

Unii dintre cei înscriși în cursă au decis, spune Biroul electoral Central, să fure dacă nu inima măcar semnătura electoratului și au apărut cu liste contrafăcute, semn că se poate fura nu doar startul în cursa electorală, ci și finishul. În cazul unuia, realizator de emisiuni TV pe Facebook, cu o audiență de scară de bloc, falsurile au părut atât de grosolane încât Biroul electoral nici nu a catadicsit la început să ia în considerare candidatura. Mare parte din liste erau reproduse la copiator fără putința de a le verifica autenticitatea. Și Viorel Cataramă, pe care nu-l mai ține în viața politică decât notorietatea afacerilor lui de milioane de lei vechi, ar fi depus liste „care prezentau elemente de similitudine evidente.” Drept urmare, 94 de mii de semnături au fost anulate pentru că se bănuia că sunt false. Pentru acest motiv, au fost scoși din joc, pentru moment, mai mulți candidați. Cel puțin așa părea și legal, și moral: la urma-urmei, cine ar alege un ins care dacă fură azi un vot, mâine... cine știe ce mai face. Curtea Constituțională a avut însă o altă perspectivă: spune că realitatea listelor de simpatizanți nu se poate stabili decât cu grafologi și de aceea nu poate admite excluderea lor din cursă. Noroc cu unii pe care bunul simț de pe urmă i-a făcut să abandoneze cursa în ciuda deciziei CCR favorabile lor.

Acuma, desigur, cu cât mai mulți, cu atât mai bine. În teorie, că practica ne mănâncă. Numărul mare de candidați nu înseamnă neapărat că democrația funcționează, ci că gustul public este extrem de flexibil (citește instabil). Nici dacă s-ar aplica propunerea de a reduce numărul semnăturilor nu s-ar rezolva defecțiunile de sistem care fac din indivizi cel puțin suspecți și penali simbolul luptei democratice pentru cea mai înaltă funcție în stat.

Această bătaie pe notorietate și semnături a avut un efect lateral și pervers, dar singurul cu siguranță democratic: a scos la iveală multe dintre bubele biografice acoperite cu fard de producătorii TV. E drept că există un zgomot de fond asurzitor făcut de brigăzile artistice și de agitație ale competitorilor. E drept că presa și mediile de socializare, ca și 80% din gospodăriile românilor, nu au canalizare și-și varsă dejecțiile în spațiul public pe culoarele de trecere comune, eventual în capul trecătorilor inocenți. Însă chiar și-așa, printre atâtea fake news prezentate drept adevărul adevărat, candidații trec prin razele X ale simțului critic și nu se poate să nu remarcăm în imagistica rezultată cine știe ce atavism sau distrofie biografică. Un caz exemplar este Alexandru Cumpănașu care s-a remarcat prin cinismul de a se folosi de o tragedie familială ca să obțină simpatia publicului. Și-a tras pe figură durerea și iubirea altora ca să pară că are el însuși un suflet, că este uman. Au mai făcut-o și alții, de pildă invocând tragedia de la Colectiv, însă nimeni cu atâta tenacitate și insistență. În vreme ce părinții nepoatei (?) sale dispărute în condiții atât de tragice au stat discreți și îndurerați în planul secund, ba chiar în spatele camerelor video, unchiul s-a înarmat cu indignarea publică pentru a lupta cu sistemul corupt și cu minciunile „cât țara”, un discurs care seamănă atât de mult cu lupta de vorbe împotriva Statului paralel dusă de Dragnea. Între timp, masca durerii și iubirii s-a cam boțit, pe alocuri s-a destrămat și lui Cumpănașu i-au ieșit pe față bolile copilăriei și tinereții: rezultă că omul este un impostor, cu o instrucție precară, care a reușit cumva să înșele percepția oamenilor cu care a interacționat, semn că mediile în care a evoluat sunt pline și ele de impostori incapabili de evaluări intelectuale și profesionale. Și nu au fost puține: a avut contracte cu ministere, instituții de stat ba chiar și cu mediul academic, prin SNSPA, câștigând bani grei pentru proiecte lejere, multe dintre ele (auto)plagiate. Și e posibil ca, după ce a păcălit atâta lume bună, după ce a prostit atâția jurnaliști care i-au dat microfonul să emită elucubrații despre democrație și statul de drept, după ce a fost primit la Cotroceni (în 2015), ca șef de comando civil, pentru a discuta cu președintele necesitatea adoptării așa-numitelor Legi Big Brother, Cumpănașu să se poată considera, pe bună dreptate, un om al vremurilor noastre, uns cu toate alifiile democrației de mucava românești, numai bun de președinte sau măcar ambasador. Căci e drept, și-a contrafăcut biografia, a luat bani bugetari pe proiecte dubioase, profită de tragediile altora, are complicități încă nedescâlcite cu serviciile secrete, dar puțini sunt politicienii care au făcut altfel. Merită această distincție: deși nu e om politic, este sinteză strălucită a mentalității membrilor establishmentului românesc cu care pretinde că se luptă. Căci nu impostura a dus la falimentul moral și academic al doctoratelor și titlurilor universitare? Nu impostura a împins în față nulități ministeriale și a adus falsificatori de diplome la conducerea instituțiilor statului? Nu impostura a adus în sistemul de sănătate atâția oameni bolnavi de cleptomanie și mania puterii? Mai filtrează cineva valorile în România? De ce ar mai filtra atunci semnăturile la președinție? Toți spun că ar trebui un control al semnăturilor mai riguros. Că nu se poate să semneze așa oricine oriunde. Că dacă e așa, toți cei care au bani pot cumpăra listele cu semnături de la prima companie de telefonie. Sau de la prima rețea de hypermarket. Ce democrație e asta? Cine se selectează în felul acesta? Sau poate că ar trebui să se renunțe cu totul la preselecție, iar președintele să fie ales de Parlament. Este un sistem dinadins vulnerabil, făcut să adune pe buletinul de vot pe lângă candidații partidelor sau puținii independenți care-și merită semnăturile, și pe reprezentanții unei Românii obscure. Și, chiar dacă spunem că nu au șanse, e bine măcar că odată la cinci ani, din abisurile bazinelor politice ies asemenea specimene, să vedem și noi cine ne mai bântuie.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG