Linkuri accesibilitate

Ce sunt vlahii, și dacă vorbesc ei o limbă aparte, precum și despre mincinosul Henri Coandă


Limbile româna nord-dunăreană și graiurile aromâne s-au dezvoltat foarte divergent de o parte și de alta a Dunării.

Insistența istorică a României în a-i privi pe vlahii din Balcani doar ca pe niște români mai neșcoliți și niște „frați uitați” e în parte cauza decăderii demografice și culturale a acestora. Dorința României de a le impune acestora eticheta de „români” a dus la ostilitate împotriva lor mai peste tot în Balcani, într-o perioadă în care țările de acolo încă mai visau să se extindă teritorial, sau se temeau să piardă teritorii.

Statul român a construit școli pentru aromâni în Balcani, dar acelea erau școli românești, de limbă română, iar nu așezăminte de învățământ menite a le dea vlahilor o identitate și o fundație culturală proprii.

Rezultatul a fost o formă de răzbunare a statelor-națiune balcanice atunci în plină formare, iar când Grecia a introdus statutul Muntelui Athos în Constituție, a avut grijă ca românii să nu primească nici o mănăstire și să capete un statut inferior pe Sfântul Munte, statut inferior pe care îl au și astăzi.

În multele mele călătorii prin Balcani, mai ales prin Macedonia și nordul Greciei, am avut ocazia de a cunoaște îndeaproape realitatea vlahilor, a aromânilor și megleniților.

Asimilați de-a lungul veacurilor, deveniți în majoritate slavi sau greci, ei au lăsat urme de neșters, atât în toponimie și onomastică, precum și în anumite tipare culturale.

În multe locuri, sunt priviți și acum cu superioritate sau suspiciune. Intelectualii aromâni din Balcani sunt ei înșiși divizați între cei care ar prefera să se considere un soi de români imperfecți și cei care se văd ca o populație aparte, la fel de diferiți de românii nord-dunăreni pe cât sunt, de pildă, italienii.

Reputația aromânilor nu e mai bună în Croația, unde, pentru prosperele orașe de pe coastă, vlahi a desemnat întotdeauna populațiile sărace din interior, uneori chiar dacă aceia erau sârbi ortodocși. Pentru localnicii din Split, de pildă, vlahii erau priviți la fel ca romii, iar pentru fostul premier al Croației, Ivo Sanader, provenit dintr-un sat de vlahi din apropierea Splitului, copilăria a fost o lungă serie de umilințe în sărăcie (comunicare personală).

Despre istro-românii din Croația nici măcar nu mai putem vorbi că ar avea o identitate, întrucât vor dispărea limpede, prin dispariția în viitoarele decenii ale ultimilor bătrâni care încă mai vorbesc limba.

Așa încât, eroarea istorică a statului român în Balcani rămâne aceasta: România a construit școli pentru aromâni în Balcani, dar acelea erau școli românești, de limbă română, iar nu așezăminte de învățământ menite a le da vlahilor o identitate și o fundație culturală proprii. Suspiciunea oficială în ce-i privește pe vlahi a dăinuit însă încă multă vreme în țările din Balcani.

Macedonia

Situația cea mai favorabilă o au aromânii în Macedonia, dar acolo ei sunt cel mai puțin numeroși, sub 10.000 la recensăminte, iar faptul că limba lor este acceptată oficial a avut de la început o dimensiune politică, pentru a diminua importanța numerică a albanezilor.

Macedonia are două milioane de locuitori, dintre care între o treime si un sfert sunt albanezi. Este in același timp singura țară în care romii (țiganii) si aromânii si-au văzut limba recunoscută ca limba oficială, iar un vlah, un aromân, Pitu Gule, figurează în imnul național, care cântă „Ilinden”, Ziua Sfântului Ilie, când a izbucnit, în august 1903, în orășelul Krușevo din ceea ce este astăzi Macedonia, o rebeliune condusă de slavi, vlahi și albanezi împotriva Imperiului Otoman.

Macedonia e în acelaşi timp singura ţara în care romii (ţiganii) şi aromânii şi-au văzut limba recunoscută ca limbă oficială de folosit în administraţie şi învăţământ acolo unde sunt mai bine de 20% din populație.

Încă din perioada iugoslavă, la Skopje în Macedonia, funcționa un post de radio și televiziune în limba aromână, subvenționat în totalitate de stat, iar asta a continuată și după căpătarea independenței Macedoniei. Asta contrastează total cu situația aromânilor din Grecia, țară care nu recunoaște existența minorităților naționale, fie ei aromâni, slavi, turci sau albanezi.

Ce au pățit românii la Muntele Athos

Căutând atât să stimuleze învățământul în limba română printre vlahi, România era considerată de Grecia o putere ostilă, rezultatul fiind că nici astăzi românii nu au o mănăstire la Muntele Athos, iar monahii români sunt de aproape un secol împrăștiați pe proprietățile uneia sau alteia dintre cele 20 de mânăstiri recunoscute oficial.

Dupa Primul Război Mondial, atunci cand tanarul stat grec inca isi definea identitatea, statutul Sfantului Munte a fost introdus in Constitutia elena din 1927. Dintre zecile de asezaminte care functionau acolo de veacuri, doar 20 au fost retinute ca avand rangul de „mânăstire”. Dintre acele 20, 17 sunt așezăminte grecești, una este o mânăstire sârbească, una bulgarească si una rusească.

Pana in secolul al XIX-lea, mânăstirile nu erau organizate pe criterii etnice. Aparitia statelor-natiune a condus și la o omogenizare etnică a mânăstirilor. Românii erau pana atunci risipiti prin asezamintele deja existente. In ciuda faptului ca voievozii si regii României au făcut, de-a lungul veacurilor, danii tuturor mânăstirilor din Athos, intr-o vreme cand nici Bulgaria si nici Serbia nu existau ca stat, si in ciuda faptului ca populatia României depaseste cu mult populatia Serbiei si Bulgariei reunite, calugarii români au rămas, de la fondarea statului grec modern incoace, cu acest statut inferior.

Chiar si astazi, cele doua schituri românesti (dintre care Prodromou, cu hramul Ioan Botezătorul, depășeste in dimensiuni unele asezaminte cu statut oficial de mânăstire; click aici pentru o expediție la Prodroumou cu Gigi Becali) sunt total excluse de la luările de decizii, care au loc doar intre reprezentantii celor 20 de mânăstiri oficiale, care se reunesc saptamanal la Caries, în cadrul a ceea ce se numeste Sfanta Chinotita. (Schitul românesc Prodromou ține de mănăstirea grecească Marea Lavra, cea mai veche și mai prestigioasă, în vreme ce al doilea schit românesc, Laku, depinde de mănăstirea bulgărească Zographou.)

Atunci, imediat după tulburele alianțe și rivalități în Balcani din timpul Primului Război Mondial, Grecia, neacordând un statut de mănăstire vreunui lăcaș al călugărilor români, pedepsea astfel România văzută ca ostilă și pentru sprijinul (chiar dacă modest) adus de ea vlahilor, aromânilor din Balcani și Grecia.

Asezamintele românesti, spre deosebire de cele bulgaresti, rusesti si sarbesti, depind astfel și astăzi in mod ierarhic de una sau alta dintre mânăstirile grecesti: orice initiativa, fie ca e vorba de reparatii in mânăstire, de vopsitul zidului sau de aducerea unui nou frate din România, trebuie sa fie aprobata de superiorii greci, constrângeri umilitoare, la care ceilalti calugari nongreci din Athos nu sunt supuși, ele fiind aplicate doar românilor.

Pentru ca românii să poată avea o mănăstire, ar trebui așadar un referendum național în Grecia pentru a modifica Statutul Muntelui Athos care e menționat în Constituție. Rezultatul unui asemenea referendum e previzibil.

Problema lingvistică și mincinosul Henri Coandă

Adevărul este că limbile, româna nord-dunăreană și graiurile aromâne, s-au dezvoltat foarte divergent de o parte și de alta a Dunării și că fără o pregătire lingvistică, ba chiar și atunci, un român nord-dunărean nu ar putea urmări o conversație între doi aromâni. Putem chiar spune că divergențele sunt la fel de mari ca cele dintre spaniolă și portugheză, care pot uneori arăta foarte înșelător de similar pe hârtie sau ecran, fiind însă în practica curentă, de multe secole încoace, limbi diferite.

Acum, în cartea sa de convorbiri cu Henri Coandă : „Am inventat farfuria zburatoare” (1971), V. Firoiu scrie că bătrânul Coandă (85 de ani, avea să moară imediat) i-ar fi spus că a avut o întâlnire cu inventatorul Tesla și că a vorbit cu el în românește.

Nu doar că Tesla era sârb, iar nu român, cum am tot arătat, dar și dacă ar fi fost aromân, „machedon", cum mai zicem noi, tot nu ar fi putut să vorbească românește cu Coandă.

Oricine a fost la aromânii din Muntenegru, Macedonia sau Albania știe că o comunicare imediată nu este posibilă, că oamenii aceia nu vorbesc românește pe înțelesul nostru, ci un grai îndepărtat pentru a cărui pricepere e nevoie de multe zile de contact și efort reciproc și studii lingvistice.

Coandă ar fi precizat toate astea, precum și ciudățenia graiului și eforturile comune de a se înțelege, dacă n-ar fi inventat cu totul acel episod ca să-i facă pe plac lui Ceaușescu, sau partidului… sau dacă afirmația lui Coandă nu ar fi fost fabricată în întregime de acel biograf ceaușist al piloților, V. Firoiu.

Cf.: La Athos cu Becali (VIDEO, 2011)

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG