Oricine știe: cheia succesului în viață este dată de stima de sine. Nu poți face nimic dacă nu ai încredere deplină în ceea ce ești și faci. Politicienii, preoții motivaționali și homeopații s-au pus de acord că, fără stimă de sine nu faci mare brânză. Te umpli de boli fizice și sufletești. Acesta e motivul pentru care suntem înconjurați de oameni care au o excelentă impresie despre sine. Dacă am face o statistică a excelenței, am fi iar pe primul loc în Europa.
Iată, de pildă, primarul Ion Leonard Dicu din Pietroșița știe că nu are prea multe de așteptat de la contemporanii săi. Cum ar putea înțelege ei ce spirit titanic i-a condus? Nu e de mirare că și-a propus și și-a aprobat titlul de cetățean de onoare, ba chiar a organizat o festivitate, să știe și oameni ce statuie în viață le-a rupt ulițele. Omul a ajuns vedetă internațională iar imaginea lui primind cu ochii în lacrimi titlul de la viceprimar („Sunt lacrimi de bucurie. E o ocazie unică în viață.”) a fost transmisă de postul de televiziune Euronews să vadă toată lumea civilizată cât face onoarea în bani românești, că nu e de mirare că n-am trecut la euro cu asemenea valori neconvertibile. Măcar atâta bucurie să aibă și primarul, dacă legea referitoare la pensiile speciale pentru aleșii locali, votată cu o majoritate covârșitoare în Parlament, a fost respinsă recent de Curtea Constituțională. Imortalizarea lui Dicu a fost făcută în prezența funcționarilor din primărie și a mai multor parlamentari PSD grijulii cu bijuteriile și onorabilitatea partidului. Titlul de cetățean de onoare nu înseamnă doar o scrijelitură pe o placă de sticlă și o diplomă, ci o viață fără griji fiscale și cu alte beneficii pe care, cu siguranță, primarul se va grăbi să și le aprobe în consiliul local. Mai ales că o face nu doar pentru sine, ci pentru comunitatea largă, a partidului, pe lângă el devenind cetățeni de onoare ai comunei și doi boși ai partidului.
Politicienii și-au făcut un nărav fără lecuire din acest tip de autoevaluări flatante. Oamenii politici interbelici ar păli de invidie sau umilință. Dacă e să-i cauți pe cei de azi la CV-uri, mai toți au făcut școală cât în trei vieți. Ar trebui să aibă o carte de vizită groasă cât statutul partidului pentru a cuprinde toate titlurile magistrale și doctorale, demnitățile și prețuirea cu care s-au gratificat din borcanul cu dulceață al puterii. Deși au fost tractoriști până au devenit activiști, și-au dat bacalaureatul fără a ști prea bine cum se pronunță cuvântul „bacaloriat” și apoi au făcut la repezeală câteva facultăți parcă la întâmplare. Încununate cum altfel cu diplome obținute pe merit politic și cu multă transpirație a finanțatorilor partidului. Și pentru că nu vor să lase drept bunuri după moarte doar un nume adunat pe-o carte, au strâns pe lângă titlurile universitare și titluri bancare și funciare. Cum spuneam, principiul succesului în viață este respectul de sine. Gnothi seauton! Cunoaște-te pe tine însuți! Dacă nu știi tu însuți cât prețuiești, cum de ar ști ceilalți din bula ta, preocupați de propria evaluare și prețuire?
Partidele sunt grijulii cu prețuirea de sine a propriilor soldați și, pentru a-și asigura fidelitatea lor, îi decorează din când în când cu câte un privilegiu. Coeziunea internă a partidului înseamnă și această generozitate de a împărți resursele pentru a-și fideliza mercenarii. Că prim-ministra Vasilica Dăncilă nu putea ajunge prin sine însăși ceea ce e azi, chiar mai mult decât atât. Abia citindu-i biografia înțelegem că ascensiunea ei, ca și a altor zei de partid și de stat, nu putea fi oprită. Și cum ar fi putut fi, de vreme ce realizările se înșiră ca mărgelele de sticlă de pe tarabele din Videle? Citindu-i biografia îți dai seama că a trăit o viață pentru o idee și că șeful ei, Liviu Dragnea, a ales-o pentru flexibilitatea ei, pentru „capacitatea de a relaționa eficient (...)”, cum scrie ea însăși în CV (dacă nu e plagiat). Doamna prim-ministră este încărcată de premii și nominalizări ca salariul de taxe și impozite. A luat premii de excelență, era pe punctul să devină de trei ori europarlamentarul anului (!!!) pentru diverse merite obscure, a făcut toate studiile posibile și imposibile din domeniul forajelor, aprofundându-le probabil la Școala Națională de Studii Politice și Administrative unde și-a luat masteratul (un nou succes al școlii românești). A fost nouă ani europarlamentar din care patru șefa deputaților români în cadrul grupului social-democrat. Știe, după cum se evaluează singură, „bine și foarte bine” două limbi străine (trei, dacă numărăm și româna pe care o vorbește la nivel intermediar). A fost ocupată o viața, ducând uneori o viață dublă: a fost o vreme și profesoară la un liceu din Videle, dar și inginer (ulterior membru în boardul de conducere Petrom) la monitorizarea producției de țiței și gaze (probabil că există o sondă sau măcar o conductă la Videle). Și-a câștigat milioanele de euro cinstit, lucrând la stat. Eterna poveste românească de succes.
Spre deosebire de alți colegi de-ai săi, nu a scris multe, dar a gândit pentru toți. Nu degeaba printre calități a trecut și „capacitatea de a conștientiza și înțelege identitatea culturală națională în interacțiune cu identitate culturală a Europei dar și a altor țări ale lumii.” Așadar, după ce ne-a reprezentat cu succes în Parlamentul european, Vasilica Dăncilă e pregătită de o carieră mondială, nu degeaba era convinsă într-un interviu că Iranul și Pakistanul sunt parte a Uniunii Europene.
Subalterna ei din Bănie, Lia Vasilescu, are centura neagră la karate și sociologie. Iar când citești pagini din traducerea Tratatului de sociologie generală al italianului Vilfredo Pareto făcută de ea, înțelegi de ce ne pun unii la îndoială originea latină și diplomele universitare. Colegii de la Educație sau Economie și-au făcut și ei scut din diplomele doctorale deși vorbesc româna ca pe-o limbă moartă și îngropată. Altminteri vorbesc cu toți pe aceeași limbă. Biografiile acestor oameni au ceva din Ilf și Petrov. După atâta autoprețuire și autoevaluare, cum de ar mai fi avut timp și pentru educație? Însă membrii Consiliului Suprem de Apărare a Țării nu consideră că lipsa de educație înseamnă nu doar mitocănie și barbarie, ci o vulnerabilitate de securitate națională, mai ales când confunzi Podgorița cu Priștina, muți ambasada din Israel pe teren minat, încalci protocolul diplomatic și încurci o întreagă economie cu dubla contabilitate a partidului. De ce ne-ar mira?
Nici transgresiunile fostei procuroare șefe DNA (cu un doctorat vag și irelevant plagiat) nu au stârnit interesul acestui for care veghează la securitatea națională, cum nu au stârnit nici comportamentul bizar al fostului adjunct de la SRI sau doctorii fabricați la Academia serviciului de informații, nici gradele atribuite peste noapte de ministerul Apărării ori numărul tot mai mare de agenți acoperiți și descoperiți din presă sau magistratură. De asemenea, membrii CSAT sunt indiferenți la migrația în masă a securiștilor în politică și a politicienilor penali peste graniță, deși aceștia au avut cândva acces la documente confidențiale, la pușculița națională și la sufletul gregar al șefilor de partid și de stat. Pleacă ei doctorii unul la trei ceasuri, de ce n-ar pleca și pacienții bolnavi de corupție? Și de ce s-ar preocupa?
La urma-urmei, cele două camere parlamentare sunt conduse de doi tipi certați cu justiția (Călin Popescu Tăriceanu și Liviu Dragnea), șefa de la Direcția de crimă organizată se ocupa cu organizarea crimei, justiția pentru salvarea căreia se iese în stradă e incapabilă să soluționeze marile dosare, unele dintre ele prescrise (Microsoft) fără ca frizura vreunui procuror să fie deranjată de paloșul îngerului justiției. Chiar și dosarul de la Colectiv va fi reluat de la zero pentru că judecătorul Terceanu iese la pensie pe 3 septembrie, cu o săptămână înainte de următorul termen al procesului. Era soțul judecătoarei Geanina Terceanu care a fost condamnată în februarie pentru că lua mită în dosarul Transferurilor. În timpul procesului s-a pensionat și din calitatea de soț. De ce s-ar deranja CSAT, de vreme ce procurorii din Ploiești dați mereu ca exemplu conduceau interogatoriile cu pistolul pe masă, biografiile unor judecători de la Curtea Supremă sau cea Constituțională sunt strâns legate de istoria Securității așa cum și sistemul bancar (sau universitar) e controlat și de foști agenți ai poliției politice, iar Academia Română e plină de nemuritori controversați dar plini de diplome, decorații și merite culturale și politice? Autoprețuirea și prea-marea stimă de sine au tocit bunul simț și sistemele de evaluare. Aurul lor plin de plumb și tinichea circulă în locul aurului veritabil care migrează.
E de înțeles așadar că primarul din Pietroșița vrea să trăiască într-o lume mai bună pentru el. O merită. Mai toți cei care s-au cățărat în societate folosind scara de serviciu a politicii, nu pe cea a valorii umane, intelectuale și profesionale autentice, au o părere excelentă despre sine. Chiar dacă se pun preș pentru cineva, o fac, spun ei, pentru a vedea toată lumea cât de frumoase le sunt culorile și cât de grațioasă anatomia. Căci și autoevaluarea trebuie făcută cu măsură, să nu supere autoevaluările șefilor mai ales că zilele acestea se aleg candidații la europarlamentare și se lansează cursele interne pentru Cotroceni. Nu ai vrea să-i superi cu buna ta impresie despre sine pe cei care au pâinea și (mai ales) cuțitul. Cine te-ar mai băga în seamă dacă ai face altfel?
Nu e de mirare că toți cei care sunt în căutarea sinelui și binelui, toți cei care sunt orbiți de propria strălucire când își consultă oglinjoarele se luptă din răsputeri să distrugă stima de sine a celorlalți, pentru că abia așa îi pot stăpâni. Azi îi lovești cu o vorbă și o încruntătură, mâine cu o taxă și o coadă la ghișeu, poimâine cu o amendă și un proces-verbal amenințător, mai dai o lege, o dispoziție sau o normă metodologică și gata cu stima de sine a omuleților de rând. Cine spune că lupta pentru supremația în stat e în favoarea cetățeanului? Dar e o luptă care lasă în urmă o grămadă de suflete moarte. Dacă e lăsat să capete o imagine prea bună de sine, omul obișnuit ar putea deveni cetățean de onoare. De astă dată fără diplomă și lacrimi în ochi, fără aplauzele șefilor, eventual sub ciomegele jandarmilor și lătratul politicienilor. Establishment-ul însă nu are nevoie de așa cetățeni cu onoare câștigată în stradă. Știe că pentru a-și păstra confortul trebuie să-i dezbine sufletește oamenii și să-i cucerească. Cea mai bună lume posibilă pentru unii este imposibilă pentru ceilalți.
