Linkuri accesibilitate

„Ceea ce faci pentru alții rămâne pentru eternitate”


Eugenia Tofan
Eugenia Tofan

Născută în 19 octombrie 1963 în satul Vânători, raionul Nisporeni. A fstudiat la Facultatea de Litere a USM. În 1991 devine de şefa secţiei de traduceri la prima publicaţie juridică din Moldova, „Legea şi Viaţa”. Absloventă a facultății de drept de la USM în 2002. Între 2001-2006 activează este de redactor-adjunct la „Revista Naţională de Drept”, „Dreptul”, devenind ulterior redactor-șef la ambele publicații. Din 2009 este șefa serviciului de presă de la Academia de științe a Moldovei. Are peste 70 de expoziții de fotografie la academiei de științe, două la nivel național - la Centrul naţional al artelor „Constantin Brâncuşi” și una dedicată aniversării a 80 de ani a maestrului Eugen Dogala.

Probabil nu există om care să nu se fi plâns, măcar o data în viață, de ziua de luni. Dacă e să anticipăm ziua de luni duminică seara, poți auzi, în vizită la cineva, la vreo sindrofie, sau chiar acasă: „of, hai că trebuie să plecăm, hai că trebuie să mergem la culcare, hai că e târziu deja, că mâine e luni și știi tu cum e lunea… și am o zi atât de greaaa, de nu-ți închipui. Această zi este atât de „grea”, încât ți se pare că nici soarele nu mai răsare ca lumea, nici cafeaua nu mai are aroma cunoscută sau, cum spunea cineva, nici iarba nu creste, despre ce chef de muncă mai poate fi vorba?” Cam așa începe și la mine o zi de luni, mai ales în ultima perioadă. Și dacă stau și analizez un pic mai la rece, de fapt, e o zi ca toate celelalte, cu rutină, cu întâlniri, evenimente, lacrimi și zâmbete. Este o problemă indusă cred după două zile fără regim.

Luni

La ora 6:14 minute, Emma, cățelușa noastră mică, începe să mă lingușească, ca să o scot afară. De obicei, de această binefacere se ocupă cu succes în fiecare dimineață soțul meu, dar pentru că e plecat cu fiicele la odihnă, mie mi-au revenit toate „privilegiile”. Așadar, cu ochii pe jumătate închiși, scot animăluțul să vadă răsăritul soarelui, apoi îmi fac alene cafeaua, pe care de fapt tot soțul meu o face când e acasă. Beau cafeaua în picioare și pentru că băutura tonică încă nu și-a făcut efectul, urc înapoi în dormitor, sprijinindu-mă cu greu de perile. Sunt îmbiată de dormitor să mă mai tăvălesc nițel, dar observ că îmi dă de știre tonicul lichid, cafeaua. Merg la servici. Încă de la prima oră, mă sună la telefon mai mulți colegi din presă, să mai afle ce s-a mai întâmplat pe la Academie, dacă pot să-i ajut cu un număr de telefon, dacă pot să-i ajut cu un interviu cu vreo personalitate sau cu vreun subiect actual. Încet, încet lenea începe să se risipească și intru în regim. Fac revista presei, mai salvez câteva link-uri necesare. Sunt anunțată că la ora 14:00 avem ședință de lucru. Cum merg pregătirile pentru 31 august, când academicianul Eugen Simion va susține o prelegere publică în cadrul conferințelor cu tema „Cultura națională și provocările globalizării”, dedicată Zilei limbii române. La aceeași ședință, șeful a confirmat informația cu privire la vacanța de sărbători. Speram să se ia o altă decizie. Până la urmă, avem o zi importantă ăn 31 august. Ai onoarea foarte rar onoarea să asculți o prelegere a unei somități cum e academicianul Eugen Simion. Dar nu a fost să fie. Nu mi-a rămas decât să urăsc acest gest de a face bine cuiva cu de-a sila. Care e impactul sau eficiența acestor zile, în general…? Eu nu am de gând să vin să lucrez câteva sâmbete, în schimbul acestor zile, de care eu nu am nevoie, pentru că sâmbetele sunt pentru familie. Sâmbăta oricum nu lucrează nimeni. Vin toți de dragul venitului, să bifeze și atât. La urma urmei, fiecare instituție poate să-și elaboreze un regulament intern, poate să se consulte și cu colectivul, în ultimă instanță, în funcție de ce dorește fiecaree. Ce, suntem în regimul de pe timpuri…? Suntem parcă în democrație. Până aici plictiseala și lene epocale, penntru că indignarea e în mine, dacă ați înțeles ce vreau să spun. Scriu un comunicat, mai citesc din „Așchii de cer” a lui Dabija, mai răspund la telefoane, mai sun și eu. Până aici, aceleași plictiseală și lene epocale. Văd că încet-încet se apropie ora 17:00. Este ora când trebuie să plec la sport. E cel mai frumos lucru care mi se întâmplă într-o zi, dar mai ales lunea. Mersul la sală s-a transformat, la propriu, într-un mod de viață. Acolo am de toate, îmi văd de sănătate, înot, fac yoga, masaj, comunic cu cine vreau eu. Vin acasă pe la ora 8-9 seara. Ușoară și bine dispusă, îmi strâng animăluțele de prin curte, le hrănesc și îmi sun familia. Dacă și la ei e bine, pot să mă întind liniștită în pat cu aia mică, care are grijă să mă lingă din cap pana-n picioare, să-mi dea de știre că i-a fost dor, înainte de a merge în pătuțul ei. Iar eu privesc un serial despre tentație și nu doar despre tentație în dragoste, dar tentație în putere, bani și alte năzdrăvănii cu iz actual.

Marți

Mă trezesc enervată de scheunatul Emmei. Nici nu înțeleg ce vrea: să stea cu mine în pat, s-o scot afară, dar nu-i măcar nici ora 5:00. Doamne, ce chin pe capul meu… Peste vocea mea somnoroasă de Hai vino la mama, se suprapune scheunatul ei rugător. O mângâi un pic, cum îi place ei, îi spun că e brăvuță că e atât de matinala, nu ca „maică-sa”, dar nu se liniștește. Și cum cele mai frumoase cuvinte sunt faptele, cu toți nervii din mine, o scot afară, la frate-su Ice, câinele din curte. Cred că după el tânjea. Revenită în dormitor, mă întorc de câteva zeci de ori pe o parte pe alta în pat, în speranța să prind visul de dimineață, dar nu am mai reușit. Primul telefon de la un coleg („când vii la lucru, că mi-ai promis o carte?”˝, m-a entuziasmat la greu. Gata cu somnul, gata cu fanteziile - la muncă. Pentru că am dat avizul ieri referitor la ziua de 31 august, colegii de presă sună pentru detalii. Când răspunzi la aceeași întrebare de vreo 10 ori, începi cam să crezi că e vreun deja-vu. Aflu că pe 20 august, adică ieri, a fost Ziua Mondială a Lenei. Iată, zic, eu, de unde aceasta lene interminabilă în sângele meu?. Îmi fac repede o cafea și lucrurile încep să capete un alt contur. Tabietul acesta este un ritual atât de motivant, totuși. Doamne, ce-mi place să beau cafea dimineața... Dar cel mai important, după aceasta sunt atât de bună… Și tocmai când sufletul și inima mea debordau de bunătate și toleranță, primesc o veste tristă, că a decedat academicianul Marius Sala, director al Institutului de lingvistică de la Academia Română, figură proeminentă a vieţii culturale, reputat om de ştiinţă, reprezentant de seamă al lingvisticii române, intelectual distins, cu înalte calităţi morale, care a crezut în valorile perene ale neamului. Și asta după ce comunitatea științifică, l-a petrecut acum câteva zile pe un alt reputat savant, Dumitru Moldovanu, pe ultimul drum. Scriu condoleanțele în numele conducerii AȘM și al Institutului de Filologie, expediez presei și în aceste clipe mereu se înghesuie aceeași întrebare: Oare care e totuși sensul vieții noastre pe acest Pământ? Oare ne-am obișnuit să învățăm măcar câte puțin pentru noi, atunci când pleacă într-o altă dimensiune un Om, o personalitate? Oare are rost să ne dușmănim, să ne pizmuim, să ne rătăcim în minciuni, bârfe și intrigi, când știm că acest sfârșit este inevitabil pentru fiecare? Cu aceste întrebări dureroase, dar retorice, pled spre sala de sport, acolo unde îmi regăsesc liniștea în forul interior.

Miercuri

Ora 5:40. Emma anunță trezirea. Itinerarul cunoscut. Fără să beau cafea, vin la serviciu. Azi mi-am propus să lucrez la profilul unui savant, care în curând va împlini o vârstă venerabilă. De obicei, când încep să lucrez la o schiță de genul acesta mă documentez din diferite surse, despre activitatea protagonistuluiu, suplimentar la ceea ce am reușit să descopăr personal în anii mei de activitate la Academie. Rămân de-a dreptul uluită să aflu că personalitatea despre care vreau să conturez un profil este o adevărată „enciclopedie” în domeniul său. Am cunoscut oameni talentați care se bucură de puțin respect din cauza ierarhiei și a ordinii existente a lucrurilor, dar și a modestiei lor, despre care Vieru scria: Atâtea cercetări, atâtea implementări în spate, atâtea medalii obținute la Saloane internaționale, brevete de invenții, lucrări științifice, manuale, atâtea cadre pregătite în domeniu, dar lumea, societatea nu sînt interesate să afle nimic despre ei. Cu ce se ocupă, din ce surse fac cercetări, experimente, cum reușesc? De ce oare? De ce oare acest domeniu nu și-a găsit încă locul și rolul său de cinste în ierarhia priorităților unei țări? Doar acești oameni lucrează pentru omenire, or ceea faci pentru tine, dispare odată cu tine, iar ceea ce faci pentru alții rămâne pentru eternitate. Întrebările acestea iarăși retorice mă deprimă, așa că mă apuc să fac măcar eu ceea ce pot în virtutea funcției modeste pe care o dețin, mergând cu certitudinea din mine pe ideea că importanța unei personalități se măsoară cu importanța realizărilor sau măcar ideilor rămase după ea. Pentru că mulți sunt încă în vacanță, ziua a trecut în liniște. Azi se întorc și ai mei de la odihnă, așa că merg acasă mai devreme să le fac zeamă, la comandă. Zeama de la ora 9 seara, când urma să vină de la aeroport și să nu ne dăm rând la vorbă cine și ce a făcut în aceste șapte zile, prin ce peripeții a trecut fiecare dintre noi, râsul și glumele inedite ale mezinei Beatrice s-au transformat într-o noapte de așteptări, cu stres și telefoane interminabile. Au venit cam pe la două noaptea, n-am apucat să vorbim, doar că mi-am făcut semnul crucii și i-am mulțumit bunului Dumnezeu că au ajuns cu bine.

Joi

Zi de prezență la Academie, dar pentru că e perioada concediilor, întâlnești pe coridor pe unde și unde câte un „sovietic”, cum adesea spuneam în atare cazuri până în 1990. Trec direct la muncă. Nu știu cum alții cu sînt, dar eu nu știu ce înseamnă sa ai timp liber. În puținele minute pe care mi le fac ca să trec la scrierea altui material, beau în fugă o cafea, sau citesc. Citesc materialele care mi le-am stocat, într-un proces de documentare sau navigare și nu am timp să le citesc la acel moment. Am nevoie de acest exercițiu zilnic pentru a mă ține cât de cât într-o formă intelectuală bună. Încerc să promovez evenimentul din 31 august, când sărbătorim Ziua limbii române și la Academie, după cum am mai spus, vine cu o prelegere academică un reputat om de știință, un nume de referință în rândul criticilor și istoricilor literari, academicianul Eugen Simion, membru titular al Academiei Române, membru de onoare al Academiei din Moldova. Vorbesc în particular cu colegii din presă, ca să vină să reflectăm împreună evenimentul. Cam pasiv, oamenii merg la depuneri de flori, că acolo merg persoanele publice, apoi va fi concert nu știu unde în oraș… O să ne străduim, Eugenia, dar nu-ți promitem, îmi spun unii din colegi. Nici nu-mi fac timp să mă revolt, situații arhicunoscute. Lucrez în continuare la profilul savantului, apoi merg la sport. Vin acasă, improvizăm un fel de cină festivă de bun venit a celor doi membri ai familiei, pentru că ieri nu am mai apucat. Ora două noaptea nu-mi părea prea potrivită pentru o cină și cu multe întrebări. Fug la filmul meu să văd care e continuarea Tentației.

Vineri

Doamne, ce îmi place ziua de vineri. Chiar de dimineață, la cafea, aud la Vocea Basarabiei, poezia „Fraților, rămâneți frați”, de neobositul la scris Vasile Romanciuc cel cu zâmbetul mereu cald pe buze, la a cărui aniversarei-a spus cineva Omul cu aripi de carte. Ce frumos… Nu am poeți și scriitori preferați, sau nu-mi place să cred așa ceva. Mai curând mi-ar plăcea Omul din Poet. Vasile Romanciuc este Poetul și Omul care-mi place, pur si simplu. Orice poezie a lui, mă încarcă cu demnitate, bunătate, cumințenie și omenie. Am citit și am auzit de multe ori această poezie, ca și multe altele, dar nu știu de ce azi mi-a părut mai actuală și mai profundă ca oricând. Cu cafeaua în mână și cu poezia în suflet, pup animăluțele și o tulesc la serviciu. E vineri și e ziua mea preferată. De obicei, îi spun colegei mele în glumă: Ai grijă să nu-mi strice azi nimeni dispoziția, că azi e vineri. Știu că serviciul are trei aspecte pozitive și așteptate – salariul, concediul și ziua de vineri. Pe timpuri, ziua de vineri era mai așteptată decât salariul, ieșeam cu colegii la pizza, la cafea, undeva. Acum că au apus acele timpuri, simt că parcă îmbătrânesc aiurea. La noi acum nu se mai glumește, nu se mai fac complimente, nimeni nu mai zâmbește, toți sunt preocupați de existența personală, de cum să-și păstreze locul de muncă și cum să facă, ca el să rămână, dar poate pe colegul meu îl vor reduce. Înțeleg că trecem printr-o reformă și că procesul e inevitabil, dar nu m-am gândit că acest cuvânt, reformă, poate fi echivalent cu atâta tristețe și atâta ură. Peste cuvintele frumoase de amabilitate și respect pe care ni le spuneam altă dată s-a așternut atâta praf, că am putea deja scrie cu degetul pe ele „păi, așa cu reforma, ce n-ai știut?”. Nu, n-am știut, pentru că nu am mai trecut prin așa ceva, dar nici nu mi-am putut imagina că poate fi chiar așa. A face reformă nu înseamnă neapărat să distrugi omul din tine. Dar cel mai grav e când și se ia și speranța.

Oricum, aproape în fiecare zi, am și bucuria de a comunica cu oameni plini de lumină, inconfundabili și inimaginabili. Am multe de învățat de la ei. Dar cel mai mult - profunzimea gândirii și clarviziunea. Sunt onorată să știu că acești oameni, care sunt niște grei ai științei, cunoscuți la nivel internațional, cu povara grea și frumoasă a multor brevete de invenții, studii, cărți, vorbesc cu mine de la egal la egal, fără a invoca ierarhizări care la noi sunt la ordinea zilei. Asta e de fapt ce îmi ascunde cumva nesăbuința și mediocritatea unora.

Pe la amiază vine colega de la Institutul de eilologie și îmi aduce invitația pentru 1-2 septembrie, când la Academia de Științe își va ține lucrările Congresul mondial al eminescologilor, ajuns la a VII-a ediție. E un eveniment-sărbătoare, care adună laolaltă toți iubitorii creației Poetului Nepereche - poeți, critici literari, traducători, editori, iar Chișinăul nostru se transformă în aceste zile parcă într-o oază de Eminescu, dacă pot să mă exprim astfel. Protagonistul și sufletul acestui eveniment cultural este nimeni altul decât cunoscutul eminescolog, critic și istoric literar, academicianul Mihai Cimpoi, care își va sărbători în 2 septembrie și ziua de naștere, împreună cu prietenii de condei și de suflet, uniți prin Eminescu, veniți din mai multe țări.

Nici nu termin de pregătit avizul pentru Congres, că tot de la Institutul de filologie vine o știre ca un trăsnet, despre trecerea la cele veșnice a altui om de litere, doctor în filologie Albina Dumbrăveanu, cercetător ştiinţific superior la Institutul de Filologie, fost şef al Serviciului general al limbii, Centrul Naţional de Terminologie, până 2006, director al Centrului Naţional de Terminologie. Câtă noblețe și bunătate în acest om, câtă cultură și cunoaștere… A plecat chiar în ajunul Marii Sărbători a Limbii Române, pentru care a luptat cu arma cuvântului vorbit și scris. Neputincioși în asemenea situații triste, nu putem să spunem decât să-i fie luminoasă amintirea și să-i învețe și pe alții, acolo, Sus, să vorbească corect și și frumos dulcea noastră limbă română.

E zi scurtă și cam toți au plecat. Au plecat ca să se pregătească de cele nouă zile de mici, plăcinte, licoare bahică și multă voie bună. Că până la Ziua Vinului mai este ceva timp și să ne ajungă dispoziție până atunci.

Eu voi fi la muncă. Căci pe 31 avem eveniment și pe 1 și 2 septembrie, de asemenea, evenimente, la care îi invit pe toți cei care doresc să se refugieze în aceste zile într-o lume frumoasă și nobilă a Limbii Române și într-un vers sublim al lui Eminescu.

XS
SM
MD
LG