S-a scris în ultimii ani despre rolul CIA în publicarea în ediții menite să circule în Blocul Sovietic a romanului Doctor Jivagoal marelui poet și prozator rus Boris Pasternak (1890-1960). Pentru cei mai tineri, merită reamintit că Boris Pasternak a fost unul dintre giganții literaturii ruse și că doar un capriciu al lui Stalin poate explica faptul că a scăpat nevătămat din malaxorul dictaturii bolșevice. Nevătămat este un fel de a zice, pentru că Pasternak a fost forțat să trăiască din traduceri și din publicarea sporadică a unor poezii socotite drept inofensive de către cerberii regimului. Dar a scăpat cu viață, spre deosebire de Boris Pilniak (1894-1938), Osip Mandelștam (1891-1938) și Isaac Babel (1894-1940). Catastrofa s-a produs, în cazul său, după moartea lui Stalin.
Timp în care a lucrat la ceea ce avea să devină capodopera sa și una din marile cărți ale secolului XX: romanul Doctor Jivago, experiment istorico-psihologic panoramic, meditație despre destinul intelectualului în maelstromul revoluționar și despre căutarea transcendenței într-o lume ce și-a pierdut busola. Tocmai dimensiunea religioasă este cea care i-a făcut pe cenzori să interzică publicarea cărții. Ajunsă în Vest, grație profesorului comunist Vittorio Strada (1929-2018), cartea a fost publicată de către editorul de stânga Feltrinelli. Pe această cale (încă destul de obscură, cel puțin pentru mine), ajunge la CIA care, prin canale intermediare sofisticate, susține publicarea și chiar difuzarea ei, în cadrul pavilionului Vaticanului de la Expoziția Universală de la Bruxelles din 1958. Mai târziu, filmul cu Julie Christie și Omar Sharif avea să consacre succesul mondial al cărții. Tema muzicală este azi una din cele mai cunoscute, evocare melancolică a vremurilor de restriște trăite de doctorul Iuri Jivago, alter ego-ul lui Pasternak.
Succesul occidental al romanului, decretat „antisovietic”, i-a scos din minți pe Nikita Hrușciov, Mihail Suslov și pe ceilalți demnitari sovietici. Decernarea Premiului Nobel pentru Literatură a exacerbat situația. Ca efect al presiunilor insuportabile exercitate pe toate căile, vizibile și invizibile, Pasternak a refuzat premiul. A fost atacat în chip imund în ședințe publice de înfierare. La una dintre aceste procesiuni ale urii a luat cuvântul Vladimir Semiceastnii, pe atunci prim-secretar al Comsomol-ului, care l-a comparat pe traducătorul lui Hamlet cu un porc (de fapt, l-a prezentat drept inferior unui porc). Cu puține excepții, între care Kornei Ciukovski, Konstantin Paustovski, Anna Ahmatova, Vasili Grossman, Ilya Ehrenburg și nu mulți alții, „inginerii sufletului”, cruciații partinității, s-au dezlănțuit întru denunțarea „trădătorului”. Peste câțiva ani, Hrușciov l-a răsplătit pe nemernicul Semiceastnii, numindu-l președinte al KGB, ca succesor al lui Aleksandr Șelepin.
În România, Zaharia Stancu publica în Gazeta Literarăun articol infam în care repeta mecanic și absurd: „Pasternak? N-am auzit!”. Nu am la îndemână textul, dar îl poate cita și comenta lesne Luminița Marcu. Boris Pasternak a murit însingurat și chinuit, supus unui supliciu al răfuielilor isterice și al invectivelor insolente. Numele său revenea în literatura oficială odată cu publicarea ciclului memorialistic „Oameni, ani, viață” de Ilya Ehrenburg în paginile revistei Novîi Mir, condusă de iconoclastul poet ex-stalinist, devenit anti-stalinist, Aleksandr Tvardovski (1910-1971), protectorul lui Aleksandr Soljenițîn (1918-2008). Ulterior, apăreau volume de versuri și chiar texte de proză. Romanul însă a putut fi publicat abia în perioada de glasnost, de după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. De fapt, glasnost a ucis partiinost. În anii ’70, a apărut în România un volum de poezii de Pasternak, superb traduse de Marin Sorescu. Citez din memorie: „O, de știam de la-nceput/Că versul scris cu sânge-omoară...”
Atunci când scriem istoria politică și intelectuală a Războiului Rece e bine să ne amintim că CIA, pe lângă atâtea alte misiuni, a avut-o și pe aceea de a încuraja gândirea liberă, neînregimentată, în lumea comunistă. A făcut-o discret, precum în cazul Congresului pentru Libertatea Culturii ori în cel examinat mai sus. Nu pot spune decât că sunt total de acord cu filosoful britanic A. J. Ayer (1910-1989), activ în cadrul Congresului, care spunea că dintre toate posibilele utilizări ale bugetului acestei agenții, susținerea libertății a fost cea mai fericită și demnă de laudă. Războiul Rece nu a fost doar unul al conflictelor militar-politice mocnite și, uneori, declanșate, ci, în egală măsură, o competiție între două universuri valorice, între două pariuri privitoare la destinul individului și dreptul său la demnitate.
