Creangă spunea: „în târg la Eș”; Alecsandri ne-a arătat „Iașii în carnaval” (corect, căci Iași e un plural); iar pașoptiștii francofili au impus grafia eronată, pentru uzul străinilor, Jassy (eronată, căci nimeni vreodată nu a pronunțat numele orașului cu un J- inițial). În realitate, de la puternicul trib scit sau sarmat al Iassilor a rămas numele așezării Iași în România, alături de o localitate cu nume similar in Kazahstanul actual si un întreg șir de târguri al căror nume e format pe Jasz– in Ungaria, ba chiar lăsând până azi în Ungaria numele combinat al „comitatului iașilor și cumanilor”: Jász-Nagykun-Szolnok.
Iar descendenții „iașilor” (sau alanilor), sunt astăzi… oseții din Caucaz, populație iraniană. Da, alanii, călăreții iranieni ai stepelor din nordul Mării Negre, care, mai cunoscuți sub numele de Iassi, Assi, sau Ossi, sunt strămoșii oseților de azi din Caucaz și fondatorii multor așezări cu numele de Jasz– din Ungaria pînă în Asia Centrală, inclusiv, sub forma de plural, Iași din Moldova. In Ungaria, unde s-au stabilit împreuna cu cumanii, împinși de mongoli, alanii/iașii și-au vorbit limba până în sec. XVII, numiți în documente ca aparținând "națiunii iasonice" (natione jasonice). Regiunea aceea maghiară e cunoscută până azi ca Jászság : Țara Iașilor.
Cu jumătate de mileniu însă înainte de asta, alanii/iașii ajunseseră deja împreuna cu hunii in occident, unde subzistă, peste tot pe unde ei s-au stabilit, numele propriu de Alan, Alain, precum si denumiri de ape, precum Don, râul care traversează orașul Amiens (don = apă in osetă, termen care e considerat a fi la originea numelor de râuri și fluvii Don, Dniepr, Dniestr si Donau/Dunăre, toate având în compoziție don = apă chiar și în limba osetă de azi). Influența alană/osetă a fost de altfel uriașă și asupra limbilor slave de răsărit, în special asupra dialectului care avea să devină limba rusă: harașo (хoрoшo) vine din limba alano-osetă.
Din alană/osetă/iasă au rămas și in maghiară termeni precum aladár (sutaș, iar ca nume propriu frecvent nume de erou : Aladár, dar de la osetul aeldar, nobil); asszony, femeie (oss. aekhsin, stăpână, doamna); egész (întreg, sănătos); üveg, sticla; gazdag (bogat), de unde și gazda (stăpânul casei), care urcă, ambele, pînă la osetul qaezdyg, bogat (scris хъaeздыг în ortografia inventată de sovietici) etc…
Dar de la acei iași din vechime, iranienii stepelor, ar putea să ne mai fi rămas urme culturale. Astfel, dintre termenii care desemnează zăpada in limba româna, alături de slavonismul “zăpadă” si neolatinul “nea“, “omăt” este singurul cu etimologie necunoscuta. Or, oseta, limba iraniana din nordul Caucazului, care descinde in linie dreapta din limba sciților, stăpânii stepelor in antichitate, poseda termenul “mit” pentru a desemna zăpada. Asemănarea ar putea fi fortuita, însă o serie întreagă de circumstanțe lingvistice fac înrudirea mai mult decât probabila.
La fel, lingviștii romani au apropiat in mod just numele munților Zărand de termenul oset zærond, bătrân. Toate acestea nu ar fi insa suficiente pentru a apropia cu certitudine românescul omăt de osetul mit, daca nu ar exista o stranie observație a lui Herodot… In Istoriile lui, acest prim jurnalist si etnograf notează ca pe o mare ciudățenie faptul ca sciții din nordul Marii Negre spun, atunci când ninge, sau cade zăpada: “cad pene“, folosind același cuvânt care desemnează fulgii pasărilor… or, româna, spre deosebire de toate limbile din jur, spune si astăzi “fulgi de zăpadă“…
Desigur, si asta poate fi o coincidenta, însă, in același timp, fără a-l lua drept o certitudine, avem aici ceea ce am putea numi un excelent exercițiu de “arheologie lingvistica”.
***
PS. Desigur, când zici că o „bați de-i trec fulgii” expresia nu se mai explică prin Herodot. E mai degrabă o inovație a noastră, locală.
Iașii, însă, sunt etern „în carnaval”. Moștenirea asta nu ne-o va lua nimeni.
Originea iraniană a numelui Prutului. Ca multe cursuri de apă importante din jurul Mării Negre şi al Mării Caspice, Prutul, care taie în două Moldova istorică, poartă un nume iranian. Se ştie, cum am spus, că sciţii din antichitate, care sub diferite nume s-au întins până în ceea ce este România de astăzi, au lăsat urmaşi în Caucazul de nord: oseţii. Limba osetă a păstrat termenul don, însemnând apă, care a stat la baza numelor a multe râuri şi fluvii importante, de la simplul Don până la Dunăre, Dnipru şi Dnistru.
Nu e astfel deloc surprinzător să găsim hidronime iraniene în nordul României, acolo unde iassii şi-au lăsat urma vizibilă în numele oraşului Iaşi (un plural la origine). Numele Prutului, afluent al Dunării, urcă astfel, precum însuși numele Dunării, până la limba vorbită de oseţii vechi: *port e rădăcina care desemnează în multe limbi indo-europene punctul de trecere a apei. În oseta modernă, sub forma ford, termenul a ajuns să desemneze… marea.
În osetă (și parțial în celelalte limbi iraniene), un p- inițial a devenit în epoca istorică f-, evoluție fonetică identică cu cea petrecută în limbile germanice, un Lautverschiebung ce a acționat în osetă exact ca în limbile germanice. Avem apoi o lungă serie de corespondenţi exacţi ai lui *port în alte limbi indo-europene: germanul Furt, englezescul ford (Ox-ford nu era altceva decât locul prin care vitele puteau trece apa), scandinavul fjord, slavonul brod, vadul; latinescul port-us, port, punct de trecere a apei. Din osetă, ford, furd, marea, a fost împrumutat de limbi din munții Caucazului, ingușa: ford, și de sora sa, cecena: hord.
Etimologia Prut port e cu atât mai sigură, cu cât surse medievale vorbesc de ţinutul de-a lungul Prutului ca despre „țara brodnicilor“, altfel zis, în slavonă, „a celor de lângă vad, brod, de lângă apă“. Nu e nimic de mirare în faptul că, după ce, în limba sciţilor, port, prut a desemnat punctul de trecere a apei, în oseta modernă ford înseamnă marea. Alunecări semantice similare se întâlnesc şi în alte limbi indo-europene. Mare în franceză şi Meer în germană, precum şi mere în engleza veche desemnează întinderi de apă de dimensiuni variabile, de la mare până la un iaz, ba chiar, precum în franţuzescul mare, o simplă băltoacă, pe când mar, mare în latină desemna marea sau măreţul ocean.
În latină, portus s-a scindat apoi fonetic și semantic, în funcție de tipul de pasaj, trecere, pe care-l indica. Pe de o parte porta, ușa, pasajul prin excelență; pe de altă parte portus, care a ajuns să însemne, în latină, locul de unde se începe traversarea mării, portul. În română, graţie strămoșilor oseţilor, el s-a menținut în numele râului Prut (şi, desigur, în cuvântul port, împrumutat de română în epoca modernă), ca și în poartă, moștenit direct din latină.
Și, bineînțeles, de aici a derivat și verbul portare, a purta. Portare vine de la portus. Roma era un oraș negustoresc cu ieșire la mare în josul fluviului, prin portul Ostia. Portare s-a specializat de la portus așa cum verbul carrare, carricare, a căra, vine de la carrus, car, căruță.
