Un secol de Clarice Lispector – ça se fête!
Născută acum un veac în Ucraina, din părinţi evrei, la nici un an ajunge cu familia la Rio de Janeiro, pentru a deveni încă de la debut – cu Aproape de inima vijelioasă a lumii (1944), consolidat de alte circa 20 de titluri (romane, nuvele, eseuri, cărţi pentru copii etc.) – „marea vrăjitoare a literaturii braziliene”. Puţin înainte de a se stinge din viaţă – pe 9 decembrie 1977, chiar în ajunul zilei sale de naştere (10 decembrie 1920) –, încheia cartea „scrisă în agonie”, O suflare de viaţă, Univers, 2019, cu care intră în postumitate, în 1978.
„Scriu ca şi cum aş vrea să salvez viaţa cuiva. Probabil propria mea viaţă. Viaţa e un soi de nebunie a morţii. Trăiască morţii, fiindcă în ei trăim” – aşa începe această scriere imposibil de clasificat, iar ce urmează seamănă mai mult cu profesiunea de credinţă a unei noi religii („Căci scrisul este spaţiul sacru în care nu pot să intre necredincioşii…”), a Cărţii totale: „Scriu pentru neant şi pentru nimeni. Dacă mă citeşte cineva, o face pe proprie răspundere şi propriu risc. Nu fac literatură, trăiesc doar în pas cu timpul. Rezultatul fatal al faptului că trăiesc este actul de a scrie”.
Fără un subiect anume, dar abordând varii teme, într-un dialog dintre Autorul şi Angela [Pralini] – singurele personaje ale cărţii – de circa 150 de pagini, orice fir ai trage din ghemul naraţiunii, acesta poate deveni filon aurifer, de-ar fi să citez câteva: „Păcătoşii trebuie iertaţi. Nevinovaţii poartă iertarea în ei înşişi”; „Eu n-am putere. Am rugăciunile”; „Din când în când, numai ca să simt că trăiesc, mă gândesc la moarte. Moartea mă motivează”; „Cât despre mine, vin de departe. De foarte departe. Şi de la mine vine mirosul pur de petrol”; „Realitatea este mai inaccesibilă decât Dumnezeu, pentru că nu te poţi ruga realităţii”; „Când mă simt fericită, mi se pare că sunt alta. Deşi alta a aceleiaşi”; „De-abia am intrat în mine şi sunt aşa de speriată, că vreau să ies deja”; „Eu, care fac un ghem din mine însămi”; „Suferinţa pentru cineva adânceşte inima în inimă”; „Vreau să am acces la mine în orice clipă doresc, ca atunci când deschizi uşa şi intri. Vreau să am eu însumi cheia lumii şi să o străbat cum străbaţi drumul între viaţă şi moarte şi între moarte şi viaţă” şi – pour la bonne bouche – aceasta: „Adio, Zi, se înnoptează. Sunt o fetiţă de duminică”.
Nu există o a doua Clarice Lispector în lumea literelor – mai mult ca-n celelalte cărţi ale braziliencei luate la un loc, se pare că-n O suflare de viaţă „Ea este ea”!
13 ianuarie ’20
