Linkuri accesibilitate

Cocliţi de-amor trec inorogii: la moartea lui Emil Brumaru (VIDEO)


Emil Brumaru

După moartea lui Luca Pițu, dispariția lui Emil Brumaru pune capăt unei epoci care dăduse o identitate culturală aparte Iașului.

„În afară de Topârceanu și Brumaru nu știu nici un vers”, mi-a comentat astăzi un prieten dispariția bunului Emil.

Mi-am dat seama că eu am uitat chiar și Topârceanu, dar că unele versuri de Emil Brumaru, simple, uneori naive, mi-au fost întotdeauna prezente în mod natural în minte.

De dimineață până seara / Visez la șoldul tău, Tamara.”

Tamara o chema, da. Iubirea vieții lui. O cunoscuse pe când ea era elevă. Au trăit împreună aproape trei decenii. În 2002, ea l-a părăsit și a plecat cu altul în America. Emil nu și-a mai revenit afectiv.

„Nu mă mai iubea. S-a consumat", a constatat el simplu, dar coclit de-amor. Și în acea cocleală de dragoste rănită, a sperat întotdeauna că ea avea să se întoarcă. Într-un interviu în „Adevărul”, Emil spunea: „Cred că mulţi şi-au dat seama că tocmai din cauză că prezenţa feminină îmi lipseşte, o laud, îngenunchez, mă port frumos, doar, doar voi atrage o femeie, o blasfemeie, în plasa mea de păianjen răbdător. Se ştie că distanţa care este între adorator şi iubită prelungeşte starea de dragoste. Fiindcă eu vorbesc despre dragoste. Când iubeşti o femeie, ţii la ea şi ca la un copil, şi ca la o femeie, şi ca la o blasfemie, şi ca la o mamă".

Dispariția brutală a amorului vieții lui s-a combinat cu oprirea la fel de brutală a alcoolului. Emil era medic, practicase la țară, la Dolhasca, în județul Suceava, și, fiind de origine basarabeană, crescuse într-un mediu impregnat de alcool.

Ar fi poate singurul detaliu interesant al acestor câteva note, care nu se vor un necrolog: să redau pe scurt fundalul Iașului anilor 1970-1990, Iașul cultural de dinainte de Revoluție, în care Emil, cu veșnicul lui pulover pe gât peste care îi curgeau pletele trona ca o figură cu totul aparte, jucând amuzat un soi de hieratism. Am avut întotdeauna un amor aproape mistic pentru Iași, dar nu mă așteptasem, sosit din provincie, să întâlnesc un asemenea decor format dintr-un amestec de alcool, erotism și poezie. Doar din acel decor putea să țâșnească scriitura lui Emil Brumaru.

Emil Brumaru și Dan Alexe la lansarea volumului Miros de roșcată amară, Iași, mai 2014,
Emil Brumaru și Dan Alexe la lansarea volumului Miros de roșcată amară, Iași, mai 2014,

Alcool, erotism și poezie, da. Toată lumea scria poezii atunci în Iași, existau patru reviste literare principale și câteva minore, până și muncitorii de la combinatul industrial CUG aveau foaia lor literară, se organizau seri de lecturi poetice unde toată lumea bea, iar sexul impregna totul.

Poezia erotică și bahică a lui Emil Brumaru nu era așadar singura, mulți încercau să scrie la fel, a lui era doar cea care reușise să capteze cel mai bine cocktailul acela amețitor pe fundal de control din partea Securității. De altfel, deși făcea parte din acel Grup de la Iași supravegheat de Securitate, Emil Brumaru a fost lăsat în pace, probabil pentru că era considerat, ca și Luca Pițu, a fi irecuperabil pentru regim. Nu i s-a permis însă să meargă la o bursă în Franța și a lucrat în toți acei ani cu jumătate de normă la revista Convorbiri Literare.

Nu are rost să dau exemple de versuri, internetul e plin de ele, Emil reușise doar să găsească nota cea mai justă și mai simplă, vorbele lui nu sunt niciodată căutate sau pretențioase, sună natural, cu acea naturalețe atât de greu de atins în poezie, mai ales în poezia erotică.

Georgeta Condur, Dan Alexe și Emil Brumaru, la lansarea volumului În punctul lui rebbe G., Iași, noiembrie 2016
Georgeta Condur, Dan Alexe și Emil Brumaru, la lansarea volumului În punctul lui rebbe G., Iași, noiembrie 2016

Erotismul era de asemenea atotprezent în Iași. În buni urmași ai Junimii și Convorbirilor Literare, eram cu toții francofili și mari consumatori de literatură erotică franțuzească, de la Marchizul de Sade la Georges Bataille și Pierre Klossowski. Emil Brumaru făcea chiar competiții de măscări franțuzite cu răposații George Pruteanu și Luca Pițu. Ba chiar îmi amintesc seara în care Emil Brumaru încercase să-l convingă pe Luca Pițu că numele revistei „Convorbiri Literare” fusese ales de junimiștii francofili și francofoni ai sec. XIX pentru că ar fi conținut un joc de cuvinte: con-vorbiri. (Con, termen azi devaluat în franceză, desemna încă în franceza châtiée a Marchizului de Sade sexul femeii.)

Alcoolul apoi. În anii aceia ai sărăciei, anii 1980, când mâncarea și produsele de bază se cumpărau doar pe cartelă, se găsea totuși de băut. Vodcă ieftină și șampanie Zarea, scumpă și dulce. Toată lumea bea, conform portretului clasic al moldoveanului, dar cu Emil ne descoperiserăm noi doi și originea comună basarabeană, așa că beam și discutam despre deviațiile Marchizului de Sade prin bine numitele (și dispărute de atunci) crâșme La Zoiosu, sus în Sărărie, spre Copou, și La Varice, în Piața Unirii, unde se bea, în picioare, vodcă „la metru”.

Aveai acolo un maț din plastic cu lungime de un metru care conținea vodcă. Îl plăteai și stăteai acolo filozofând cu tovarășii, centimetru după centimetru, până îl goleai și luai alt metru. La Varice. Acolo bea deseori, în picioare, Emil, însoțit din greu de toți poeții Iașului care încercau să-l imite în toate, dar nu pricepeau că ceea ce le lipsea era grația lui naturală.

Apoi, după plecarea Tamarei în SUA cu altul, a trebuit să oprească și băutura. I-au rămas doar versurile și admirația celorlalți, pe care a primit-o întotdeauna cu o modestie un pic agasată, ceilalți neștiind nimic despre centimetrii lui fragili de cotidian.

În 2007, când m-am ocupat de programarea culturală a evenimentelor românești la Luxembourg, în anul Luxembourg-Sibiu, capitale culturale ale Europei, am organizat o seară specială în Luxembourg: La ce mai folosesc poeții? Sosit împreună cu Ana Blandiana și Alexandru Călinescu, Emil părea deja în altă lume. Deprimat, sobru din necesitate, Emil a funcționat pe pilot automat, lăsând totuși în urmă vorbe memorabile, ca atunci când a fost întrebat dacă poeții se recunosc intre ei, daca au un simț anume prin care se identifică unul pe altul. Răspunsul lui Emil Brumaru a fost: „Se recunosc, dar se detestă automat”.

Cu toate astea, fiind de o generozitate naturală, a fost poate singurul om de la care nu am auzit niciodată vreo răutate vizavi de alții, nici măcar sub pecetea tainei, lucru unic și ciudat. Poate că, știind prea bine natura umană, prin combinația de medic și poet, nu mai avea, de fapt, nici o iluzie.

După moartea lui Luca Pițu, dispariția lui Emil Brumaru pune capăt unei epoci care dăduse o identitate culturală aparte Iașului, una făcută, cum spusese chiar el în Amurgul evului mediu, din „praf trezit de ploaie”, „motani, dumineci, orologii”, însă… „vai, ne despart acum mlaştini eterne”.

Yvonne, Burgundia-i departe
Miroase-a praf trezit de ploaie
Bătrânul Dosto-mi dă din carte
Sfaturi ce sufletu-mi înmoaie
Cu tine n-o s-o fac de oaie
Yvonne, Burgundia-i departe

Yvonne, Burgundia-i în perne
Motani dumineci orologii
Vai ne despart mlaştini eterne
Caleşti mor, pâlpâie lanterne
Cocliţi de-amor trec inorogii
Yvonne, Burgundia-i în perne.

Vezi comentarii (1)

XS
SM
MD
LG