La o săptămână după Înviere, sărbătorim Paștele Blajinilor. Cum e mai creștinește să ne amintim de cei morți și cum trebuie să ne comportăm astfel încât să corespundem acestei mari sărbători, la fel de importante ca Învierea, ca să înviem și noi cândva? Acestea sunt întrebările pe care încerc să le clarific cu părintele Maxim Melinti. E o continuare a discuției cu preotul de la Ghidighici.
Europa Liberă: Acum vreau să abordez un subiect la fel de discutat în mediul creștinilor – moartea. Noi ne bucurăm de viață, ne temem de moarte, vrem să continuăm viața, chiar dacă e dificilă și, în mod normal, dacă e așa de bine dincolo de moarte, dacă există Raiul, dacă există întâlnirea cu Dumnezeu, de ce omul totuși se ține cu ambele mâini de viața de pe pământ? Și Dvs. ce le spuneți ăstora care sunt în dilema asta, dar mulți oameni se gândesc, și am întâlnit oameni care au plecat absolut convinși că lasă în spate o viață dificilă de care nu trebuie să se agațe, pentru că urmează ceva mult mai mult?
Maxim Melinti: „Într-adevăr, acest domeniu este, cel puțin pentru mine, așa, o dilemă, o problemă, o provocare, pentru că în aproape nouă ani de când activez ca preot la Ghidighici am fost nevoit să duc la cimitir foarte mulți creștini. Eu zic „foarte mulți”, pentru că fac comparație între numărul celor care s-au născut și numărul celor care au murit; foarte mulți creștini, deoarece au murit foarte mulți tineri, persoane care erau apte pentru muncă, care erau în floarea vieții, care aveau copii, soții minunate, case, nu neapărat bogății, averi, dar au avut tot ceea ce le trebuia ca să-și continue viața, iar viața lor s-a oprit, așa, brusc – cancer, diabet, stop cardiac și multe alte boli care sunt „în vogă” acum.
Mă scuzați de această expresie, dar e ceva dureros, e groaznic și, vă spun sincer, îmi este foarte greu de fiecare dată să vorbesc la slujba înmormântării și să pregătesc un cuvânt de susținere pentru familia îndurerată. Nu pot să dau explicații, pentru că aici iarăși noi ne batem cu convingerile. Dacă ar fi fost un om bun, noi spunem că „ei, că Dumnezeu are nevoie de el”; dacă unul bețiv, dacă unul violent – „iaca, Dumnezeu i-a luat viața, i-a spus că, gata, îți ajunge”, chipurile, Dumnezeu l-a pedepsit. Eu nu vreau să folosesc, să operez cu aceste stereotipuri, eu încerc să explic doar că moartea biologică nu este punct și trebuie să punem virgulă.
Și vreau ca oamenii să privească la acest domeniu ca la o trecere temporară către o veșnicie, pentru care noi trebuie să ne pregătim o viață întreagă, pentru că Hristos spune că nu știm nici ora, nici ceasul, nici ziua în care va veni acea „telegramă” la ușă. Știți, astea de la urmă deja-s cuvinte de la mine, clar că nu de la Hristos...
Și relația creștinului nostru, în special în Republica Moldova, vizavi de domeniul morții este foarte, foarte, foarte departe de realitatea
Relația creștinului nostru, în special în Republica Moldova, vizavi de domeniul morții este foarte, foarte, foarte departe de realitatea evanghelică...
evanghelică. Și cu acele bocete, și cu acele pomeni, și cu bani băgați prin buzunare și găina dată peste sicriu și multe, multe alte lucruri care n-au nicio explicație evanghelică și, de fapt, dau dovadă de țâșnire a repulsiei înaintașilor noștri geto-daci care făceau aceste lucruri.”
Europa Liberă: Dar există o explicație, ați auzit, probabil, și vreau să vă întrerup tocmai în momentul acesta: oamenii spun că atunci când obiceiurile astea sunt respectate, când anume trebuie să dai găina sau câte poduri trebuie să treci, ca și cum atenuează durerea oamenilor, ei se iau cu obiceiurile ca să nu aibă suferința prea mare.
Maxim Melinti: „Eu l-am pierdut pe tata și apoi pe mama și am văzut multe participând în calitate de preot la aceste slujbe funerare și nu pot să spun că lucrul acesta ușurează durerea, dimpotrivă, el îți ia din timpul în care ar trebui să meditezi – de ce a plecat acest om, ce a rămas după el, ce lecții putem să învățăm noi după plecarea acestui om, ce rămâne după el, nu neapărat material, dar în sens spiritual?”
Europa Liberă: Un exemplu a dat - apropo, dacă tot sunteți un om care frecventați rețelele sociale și ați dat exemplul de aici, vreau să vă aduc așa un exemplu - sora lui Viorel Mardare. Ați văzut cum a inițiat, probabil ține un fel de 40 de zile, în fiecare zi publică câte o poză de-a lui Viorel Mardare și un textuleț și își amintește luminos, uneori chiar cu un zâmbet – nu neapărat foarte tragic și îndoliat –, iată, poate ea asta vrea să facă: toată lumea să își amintească de Viorel Mardare în sensul acesta - cine a fost, ce lecții au rămas?
Maxim Melinti: „Păi haideți să ne amintim de viața unui om frumos, dar nu cum facem noi la mesele de pomenire sau la praznice: „Să fiți sănătoși, să trăim și să-l pomenim!” și paharul peste cap. Asta nu-i pomenire.
Eu explic la oameni în contextul cuvântării pe care o țin la finele slujbei de înmormântare în biserică și spun că familia are trei datorii să facă de acum încolo: 1. Să se roage pentru persoana, membrul familiei care a plecat nu doar 40 de zile, cum la noi este formal, și după 40 de zile așteptăm jumătate de an, un an ș.a.m.d., ci în fiecare zi, ori de câte ori te-ai trezit sau înainte de culcare să te rogi pentru cel care a plecat; 2. Să faci milostenie. Și aici explic: nu pomană, pentru că pomană faci colac, pahar, chibrit, lumânare, un prosop și dai la vecin, la frate, la cumătru, dar milostenie faci cu cel pe care nu-l cunoști și cu ceea ce are el nevoie într-adevăr. Și 3. Să-l pomenești în vorbele tale zilnic, fie că la masă, fie că pe rețelele de socializare, să vorbești despre tata, despre mama; uite că tata era să facă așa, tata era să spună lucrul acesta ș.a.m.d. Iată ce trebuie să promovăm noi, dar acest formalism de a da pomană, pentru că așa trebuie, pentru că Dumnezeu acolo primește, pentru că decedatul va purta haine și va mânca nu știu ce acolo... și stai împăcat că mi-am făcut datoria, acum cred că Dumnezeu l-a primit acolo. Zic, prea naivi suntem noi – că să trăiești o viață întreagă bătându-ți joc de familie, de copii, de soție și l-ai bocit și i-ai dat nu știu ce acolo, un număr de pomeni și ai plătit slujbe la biserică, și el imediat intră în Rai?...”
Europa Liberă: I-ai dat bilet de intrare...
Maxim Melinti: „Corupția nu are loc în Rai. Acolo nu mergem
Corupția nu are loc în Rai...
cu cash-ul, cu carduri bancare, acolo mergem doar cu două lucruri – credința și faptele.”
Europa Liberă: Dar iată aici o întrebare pe care sigur ați auzit-o și n-o să vă surprindă – nimeni n-a venit de acolo ca să spună într-adevăr că lucrurile stau așa cum spuneți Dvs.?
Maxim Melinti: „Noi avem texte evanghelice. Cel mai clasic exemplu este pilda bogatului și săracului Lazăr, unde spune că nici cei păcătoși nu pot trece în Rai, nici cei sfinți nu pot trece în Iad, adică nu există tranziția aceasta, un punct unde te-ai spălat de păcate, ca un fel de purgatoriu, deși purgatoriul nu este doctrină doar romano-catolică, căci și Biserica Ortodoxă, undeva involuntar, dă motive să se creadă că poți acolo cumva să-L convingi pe Dumnezeu sau pe Satana că el totuși are drum acolo, și nu aici.
Este primul exemplu și al doilea exemplu e acela unde Hristos spune că „în Împărăția lui Dumnezeu nu există nunți”, nu există lucruri de genul acesta; da, pot să se întâlnească soțul cu soția, fără îndoială, dar ei n-o să aibă acolo relații exact cum avem aici pe pământ – cu necesități, cu simțiri... Acolo oamenii trăiesc într-o armonie adevărată, unde totul este concentrat pe dăruire pentru aproapele și pentru o comunicare și dragoste necondiționată cu cel apropiat și cu
Biserica este locul unde noi trebuie să învățăm să iubim și să ne respectăm unul pe altul, deși nu ne reușește lucrul acesta...
Dumnezeu, lucru pe care noi trebuie să-l învățăm aici, pe pământ. Și noi anticipăm acest lucru și trebuie, de fapt, să-l anticipăm în Biserică. Iată, Biserica este locul unde noi trebuie să învățăm să iubim și să ne respectăm unul pe altul, deși nu ne reușește lucrul acesta. Cred că niciun procent dintre noi nu știe că, de fapt, Biserica este școală, este o repetiție.”
Europa Liberă: Dar de ce insist pe întrebarea primitivă și pe răspunsul, dacă vreți, așa cum vă este propriu Dvs., tradus în limbajul filmic și romanesc: cum ne întâlnim noi, de exemplu, cu soția care a murit cu zece ani înainte și ne egalăm în vârstă sau cu părinții, sau cu milioanele de oameni care au murit până la noi, sau cum ne vom întâlni cu Ștefan cel Mare?...
Maxim Melinti: „...dacă ne întâlnim?...”
Europa Liberă: Da, dacă ne întâlnim, dacă acceptă el, dacă ne vedem sau... Iată, la modul practic, cum îi asta?
Maxim Melinti: „Întrebarea aceasta nu mi-a apărut niciodată și nu mi-a venit prin cap. De fapt, încerc să evit apariția unor astfel de
Pentru mine mult mai mult contează ce fac eu aici, astăzi, ce las după mine și cu ce mă duc eu în fața lui Dumnezeu...
gânduri în capul meu și le schimb doar cu o singură ipoteză sau o singură regulă: cu ce vin eu în fața lui Dumnezeu. Pe mine nu mă interesează cum e în Raiul acela, cum e Împărăția lui Dumnezeu, ce voi face eu acolo, pentru mine mult mai mult contează ce fac eu aici, astăzi, ce las după mine și cu ce mă duc eu în fața lui Dumnezeu.”
Europa Liberă: Da, dar vin eu și vă întreb: „Părinte, Dvs. sunteți intermediarul și eu vă întreb, cum e acolo, gardul e vopsit în verde, poarta se încuie, îi ca la Ivan Turbincă?”...
Maxim Melinti: „Eu nu știu... stă Apostolul Petru cu chei... Nu știu lucrul acesta și nu cred că este cineva în stare să răspundă și poate că mai puțin trebuie să ne intereseze, de fapt, acest domeniu. Mai mult trebuie să punem accent pe ceea ce lăsăm noi în urma noastră. Și aici este un moment de relație a noastră cu cei plecați, chiar în special când vorbim de plecarea oamenilor, a vedetelor, a actorilor...
După moarte se începe: Ordinul Republicii post-mortem, stradă în cinstea lui în centrul capitalei, un bust în satul lui de baștină, la casa natală. Nu mă interesează lucrurile acestea. Pe mine nu mă interesează în ce sicriu au să mă pună, pe mine nu mă interesează dacă o să fiu înhumat în pământ sau o să fiu ars și cenușa o să fie împrăștiată deasupra gangului sau deasupra Bâcului, nu mă interesează; pe mine mă interesează cine sunt eu astăzi, ce rămâne după mine și cu ce mă duc eu în fața lui Dumnezeu, dar ce o să fie mai departe acolo nu știu.
Eu doar aștept întâlnirea cu Hristos și îmi este teamă cu ce voi veni și ce răspuns voi da, că am avut timp, am avut posibilitate, am avut capacitate, am avut poate și o doză de autoritate și nu am folosit-o, nu am profitat la drept vorbind de toate aceste oportunități pe care mi le-a oferit Dumnezeu.”
Europa Liberă: Dar scriitorii care-și permit, de exemplu, să mediteze, că așa li-i meseria, trec bariera asta, încearcă să descrie cum e, ce înseamnă, de fapt, Iadul, ce înseamnă...
Maxim Melinti: „De genul lui Dante Alighieri?”
Europa Liberă: De exemplu, de la Alighieri și chiar și ăștia moderni...”
Maxim Melinti: „Interesante sunt lucrurile...”
Europa Liberă: Da, ei descriu, probabil ca să convingă oamenii să evite păcatele, ei descriu, de exemplu, când ai să dai seama, o să treci de milioane de ori starea asta de suferință și asta, de fapt, e Iadul, pentru că fiecare lucru netrebnic, fiecare păcat o să ți-l scoată în față și asta înseamnă Iadul, ca acolo să-ți dai seama că ai făcut un lucru urât, că și atunci când faci un păcat tot ești conștient de păcatul pe care îl faci, dar Iadul sau starea asta de pedeapsă înseamnă, de fapt, că o să trăiești numai suferința asta...
Maxim Melinti: „Nu-i neapărat starea de pedeapsă, că Iadul nu trebuie să fie tratat neapărat ca un loc unde noi suntem...”
Europa Liberă: ...în cazanul cu smoală...
Maxim Melinti: „...Da, cu smoală și acolo nu știu ce și Michiduță joacă în jurul acelui cazan. Iadul este un antipod al Raiului și dacă în Rai este Dumnezeu, în Iad nu este Dumnezeu. Asta e cum ai veni în casa părintească și nu găsești acolo pe nimeni și porți – dacă ai conștiință, da? –, porți acel sentiment de pierdere pentru tata și pentru mama.
Iată, eu cred că așa e, dar poate că ați auzit și acea pildă frumoasă despre bărbatul care voia să vadă cum e în Rai și cum e în Iad. Pilda ceea cu linguri de doi metri: îl aduce îngerașul într-o sală, în mijlocul acestei odăi stă un ceaun cu friptură, în jurul lui zeci de oameni care țin linguri de doi metri și tot încearcă să se hrănească – agitație, sfadă, bătaie, mâncare pe jos, toți palizi, înfometați. Merg în următoarea odaie, acolo fix așa, același ceaun cu friptură, doar că oamenii sunt rumeni, sănătoși, e liniște, e armonie, o idilă.
Și întreabă omul: „Păi am vrut să văd Raiul și Iadul, dar m-ai dus la o cantină”, la „Gălbenuș”, la restaurant, unde am ajuns eu? Unde sunt eu? Și-i explică îngerul că în prima odaie îi Iadul, acolo oamenii nimeresc din cauza egoismului și a indiferenței. Ei, ai apucat tu mâncarea ceea cu lingura de doi metri, cum să o duci la gură? Vecinul de alături te lovește, că vrea și el să apuce cât mai repede, să-i ajungă lui mai mult; în următoarea odaie e Raiul. Acolo oamenii nimeresc pentru că știu să iubească, să dăruiască și să rabde și acolo unul apucă o lingură și-i hrănește pe ceilalți, apoi următorul apucă o lingură de doi metri și-i hrănește pe ceilalți. O pildă cam copilărească, dar eu cred că anume așa ne vom simți noi în lumea cealaltă, unde nimerim pentru că am învățat sau nu am învățat să iubim și să respectăm.”
Europa Liberă: Julian Barnes este cunoscut pentru una din lucrările lui în care vorbește despre moarte. El tocmai încearcă să urmărească moartea biologică, s-o combine cu moartea spirituală, cu pregătirea pentru moarte. Sunt mulți scriitori profunzi, dar după mine, și mi-a recomandat fratele, care e doctor și el vede moartea ca doctor, sigur că.
Și Julian Barnes cumva m-a convins că moartea trebuie respectată, că ea trebuie tratată nu ca o tragedie, ca un sfârșit, dar ca o chestiune care face parte, de fapt, din viață mai curând. Dvs. când vorbiți cu oameni care au trecut prin moarte clinică sau prin mărturii despre moarte clinică, Dvs. spuneți că nu vă interesează sau nu vă puneți problema în stil cinematografic ce se întâmplă acolo, dar totuși, ca să le explicați unor curioși, să satisfaceți curiozitatea firească a unui copil, de exemplu: dar cum e totuși, iată, tunelul luminos, așa cum îl descriu, și ajungi acolo... Intrați în asemenea discuții?
Maxim Melinti: „Nu, n-am avut discuții în această direcție nici cu oameni care ar fi avut moarte clinică. Vă spun că cel mai greu este să explici oamenilor plecarea unui băiat la 22 de ani, a unui tată care era în floarea vârstei, la 40 de ani. Iată aici e o lovitură, o provocare și eu nu știu cum să mă pregătesc de cuvântare, eu nu știu ce să spun, pentru că am participat la viața lor sau la plecarea acestei persoane, am văzut această trecere treptată, arderea persoanei care se afla pe patul de suferință.
Aici e provocarea: ce să-i spui omul când el a pierdut pe cel mai drag, pe cel mai scump, care a avut atâtea speranțe? Și aici eu mă simt legat, încătușat, eu nu mai știu ce să spun, eu nu știu cum să explic că, de fapt, uite, există o perspectivă, pentru că omul vrea să trăiască aici. Pe dânsul nu-l interesează, pe mulți nu-i interesează ce o să fie după moarte, ei vor să trăiască aici și astăzi. Aici! Mai departe poate să fie orice.”
Europa Liberă: Adică, înțeleg eu că nu puteți să găsiți cuvintele sau poate...
Maxim Melinti: „Îmi este greu să găsesc cuvinte de consiliere...”
Europa Liberă: Înțeleg, ca să echilibrați, ca să spuneți...
Maxim Melinti: „Ca să echilibrez, da. Și încerc doar să evit acea relație, hai să spunem așa, de batjocură cu Dumnezeu, convorbirea aceasta prin bocete, când rudele încep a intra în dialog direct cu Dumnezeu: „De ce mi l-ai luat, de ce ai făcut așa, de ce m-ai pedepsit?” Păi există așa cuvinte frumoase: „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”, da? Rugăciunea „Tatăl nostru”. Deci, așa a fost voia lui Dumnezeu, dar când se începe chestia aceasta de intercalare că „Tu i-ai dat lui boală”, le zic: „Stați oleacă... Ce Dumnezeu ne-a adus cancerul, Dumnezeu a distrus Cernobîlul, Dumnezeu ne-a adus alte maladii și alte probleme, care ne taie așa?”...”
Europa Liberă: Sau a umplut oceanul de plastic?
Maxim Melinti: „Da, sau a umplut oceanul de plastic? Dar eu așa și
„Dumnezeu a fumat și a aruncat chiștocul în drum sau a băut bere și a aruncat sticla în stradă?” Nu! Noi am făcut lucrul acesta, noi suntem responsabili ...
spun că „Dumnezeu a fumat și a aruncat chiștocul în drum sau a băut bere și a aruncat sticla în stradă?” Nu! Noi am făcut lucrul acesta, noi suntem responsabili, dar iarăși vă spun că...”
Europa Liberă: Dar de ce Dumnezeu tolerează? Iarăși întrebarea încuietoare: De ce El are răbdare și-i lasă pe oameni să creeze rachete și tancuri ca să se omoare cu ele și „Kalașnikov”-uri?
Maxim Melinti: „Dumnezeu – asta iarăși este opinia mea personală –, Dumnezeu susține progresul și spuneam că să fi avut Apostolul Pavel rețele de socializare nu era să nimerească la Roma neapărat și să fie omorât atât de tânăr și era să-și continue activitatea și misiunea prin Facebook, prin bloguri ș.a.m.d. Ei bine, asta așa, ca o parte ironică. Dar cum Dumnezeu să-l bată peste mână pe cel care a inventat „Kalașnikov”-ul sau pe cel care a creat bomba nucleară? Dumnezeu a dat libertate lui Adam în Grădina Edenului, nu i-a dat peste mână, pentru că dacă îl bătea peste mână, Adam avea să-i reproșeze: „Doamne, parcă ai spus că noi suntem liberi aici și acum mă oprești de la dreptul meu de a consuma tot ceea ce doresc eu?”.”
Europa Liberă: Da, dar perspectiva este că, dacă se supără tare Putin sau Trump, explodează planeta și, în general, dispare...
Maxim Melinti: „Și aici trebuie să vină Biserica, anume aici trebuie să nu tolereze aceste extremisme și acest comportament violent, chiar cu cei de dincolo de Oceanul Pacific sau Atlantic, aici trebuie să joace rolul de „intermediar” între comportament violent, între ceartă și ambițiile unor oligarhi sau plutocrați cu restul oamenilor, pentru că oamenii trebuie să trăiască în pace. Și Hristos când s-a născut în Betleem îngerii au cântat: „...și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. El acest lucru a dorit să invoce și să aducă oamenilor, dar cu același succes noi trebuie să renunțăm la cuțite și la alte instrumente care pot fi folosite drept armă distrugătoare. Și ce facem atunci, spunem că Satana ne-a învățat? Cum acel călugăr care în Postul Mare cu o lumânare fierbea ouă? Știți povestea asta?”
Europa Liberă: Nu știu...
Maxim Melinti: „...Și starețul îl întreabă: „Măi frate, ce faci tu? Îi Postul Mare, dar tu cu o lumânare și cu un ou te joci acolo”? Și fratele spune că „Michiduță m-a învățat” și arată acolo, într-un colț, dar Michiduță ședea cu carnețelul și cu pixul și spune: „Mincinosule! Eu prima dată
Omul singur își creează fantome și prin vis, și prin minte, și prin comportament...
văd așa ceva și singur conspectez...”. Înțelegeți? Nu neapărat Dumnezeu tolerează lucrurile acestea și nu neapărat vin chestiile astea de la Satana, omul singur își creează fantome și prin vis, și prin minte, și prin comportament.”
Europa Liberă: Prin urmare, asta-i o provocare pentru Biserică, așa cum spuneți Dvs., să neutralizeze aceste porniri?
Maxim Melinti: „Exact, exact! Aici este o lecție de ispită. Noi folosim acest cuvânt, de fapt, slavonesc „испытание” (cercetare, încercare). Dumnezeu ne vizitează în asemenea lucruri, el ne cercetează pe noi, El vine în lumea noastră prin asemenea provocări ca să ne învețe ceva, însă noi nu ne dăm seama că Dumnezeu este prezent în orice lucru. Și aici noi trebuie să învățăm să fim buni, să reacționăm prompt și să reducem violența, să aducem pace, de altfel nu mai ești creștin, nu mai are rost să mai stai cu lumânarea acolo lângă sfeșnic dacă în gândul tău este perspectivă de a ucide și de a omorî o națiune întreagă, un materik (continent) întreg, știu eu... o țară. Nu există lucrul acesta.”
Europa Liberă: Și ultima chestie care iarăși trec în partea practică a lucrurilor. Dvs. sunteți cunoscut pentru sfaturi de acestea, povețe pentru creștini, chiar dacă ei sunt prizonierii unor obiceiuri, cu obiceiul pomenitului, transformat, din păcate, în schimb de daruri și de parada de gală. Se poate schimba asta? Dvs. în parohie ați obținut un minim progres?
Maxim Melinti: „Un minim da, un minim da...”
Europa Liberă: Cum și ce anume?
Maxim Melinti: „Prin vorbă, prin predică, prin cuvântări, prin sfaturi, iarăși de la un creștin la altul, care spune că „la noi așa ceva nu se cuvine, la noi așa ceva nu se face, la noi așa ceva nu se practică”. Cel puțin, lumea treptat reduce consumul de produse și de alcool în cimitir și imediat pleacă acasă de la cimitir și acolo continuă, la recomandarea mea, adică iarăși eu nu pot să insist, eu doar îi rog, le recomand: „Stați acasă cu familia, iarăși îi vorba și de soare, produsele acelea pot să se strice, umblă insectele și multe-multe alte lucruri, care nu sunt benefice pentru sănătatea noastră; stați acasă”. Și lumea treptat-treptat, sigur că aceștia-s ani, ani de zile, nu toți acceptă, mulți intră cu mine în conflict, mulți mă vorbesc și mă judecă și tot se supără că „de ce el ne strică nouă regulile care au fost de-a lungul secolelor?”.
Îi întreb: „Spuneți-mi, vă rog, în ‘46 era așa ceva? În Siberia s-au dat atâtea pomeni”? - „Nu”! - „Dar pe timp de foamete au fost așa tradiții”? - „Nu!” - „Dar de ce?” - „Păi, nici pâine nu era...”. - „Păi și cum atunci erau prohodiți părinții noștri? A fost totul OK?” - „Da”. - „Și care atunci îi problema? Și îi țineți minte? Vă rugați pentru ei, vă amintiți de ei?” - „Da!” Să nu uitați că bogatul din pilda lui Hristos nu are nume. Și acolo sunt cuvinte-cheie.
Lazăr-săracul are nume - Lazăr -, iar bogatul nu are nume. El a murit și nimeni nu știe cum îl chema, dar el a fost și prohodit, acolo se spune că a fost înmormântat, despre Lazăr nu se spune că a fost înmormântat... Îmi amintesc de Cimitirul nostru Central de pe strada Doina, perioada când a murit tata, nu știu, cu un an înainte sau când a murit și așa-numitul criminal Zelionîi – vă amintiți, da, monumentul acela al lui care stă în centrul cimitirului și ce număr de oameni care veneau să privească acel monument mai ceva ca la mausoleu? Era un fel de pelerinaj la acest monument. Eu țin minte lucrul acesta foarte bine. Nu vreau să vorbesc, Doamne ferește, nimic despre acest om, nu l-am cunoscut și Dumnezeu o să-L judece. Adevărul este că cei care au fost acolo sau cei care au auzit de Zelionîi nimeni nu știa cum îl chema. Eu tot nu știu cum îl chema.”
Europa Liberă: Știau porecla numai?
Maxim Melinti: „Da! Aici e paradoxul vieții. Da, el poate a făcut și fapte bune, poate s-a pocăit înainte de moarte. Nu mă interesează lucrul acesta și mi-aș dori ca Dumnezeu poate să găsească acolo o doză a lui de...”
Europa Liberă: ...o zdreanță de bunătate?
Maxim Melinti: „Da, da, da, ca să nu moară păcătos, pentru că Hristos nu vrea moartea păcătosului, El vrea ca toți să fie fericiți, ca toți să trăiască în armonie, în relație prietenoasă cu Dumnezeu. Dar aici e paradoxul – a murit. Cum îl chema? Nu știm. Ce lăsăm noi în afară de pomeni, în afară de acea mâncare, acele produse, acel schimb de cratițe și farfurii? Oamenii săraci cum au fost săraci așa au și rămas, bătrânii solitari așa au și rămas pe la casele lor neîngrijiți, iar după moarte, noi bocim pe mama și pe tata: „La cine o să mai venim, cu cine o să mai sfătuim?!?”...”
Europa Liberă: Mai era o chestiune pe care n-a rezolvat-o Biserica de la noi – crucile de-a lungul drumurilor. Petru Lucinschi a fost primul care a încercat cu o predică aproape religioasă să intervină, a avut și o carte după asta și de curând s-a încercat chiar prin măsuri administrative să fie scoase. N-am auzit cazuri să se opună lumea, dar îi înrăiește la sigur. Dvs. cum ați rezolva subiectul acesta?
Maxim Melinti: „Cred că prin cuvântări, prin aceleași rețele de socializare... Nu este normal să facem acest lucru – să pui cruce unde a fost lovit, strivit de un camion sau a fost bătut de niște tineri în stare de ebrietate și acolo să punem cruce, să facem chiar și un monument din marmură, din granit... Mi se pare destul de straniu și nu știu, eu n-am văzut prin alte țări lucrul acesta.”
Europa Liberă: Dar asta-i materializarea durerii. Iată, o mamă care și-a pierdut copilul, la starea la care vă referiți Dvs., ea consideră că, iată, acolo e locul unde a plecat spre Dumnezeu sufletul și acolo e autentic.
Maxim Melinti: „N-aș spune că ei cred lucrul acesta. De multe ori ei cred că trei zile mai stă acasă și se mai plimbă pe la locurile de serviciu și nu știu pe unde se mai întâlnește cu nu știu cine. Asta deja e din domeniul poveștilor și al basmelor...”
Europa Liberă: Este un film genial pe chestia asta cu moneda aia...
Maxim Melinti: „Da, da, da... Tare îmi place și mie filmul acesta.”
Europa Liberă: A încurajat mult percepțiile acestea.
Maxim Melinti: „Da, sigur că acestea sunt fantezii. Revin la ceea ce spuneam mai devreme. Pentru mine personal nu contează unde o să fiu înhumat și cum o să fiu, în ce sicriu – din patru scânduri sau din stejar. Mai mult decât atât, nu vreau din stejar ca să nu se cheltuiască cineva pe seama mea, că nu merit. Cel mai bine ar fi ca la Muntele Athos – învelit într-o stofă și aruncat în pământ și peste câțiva ani l-au scos ca să nu ocupe mult teritoriu, că nu merită, pământ foarte puțin ne-a rămas.”
Europa Liberă: Dar apropo de rețele, o măsură la limita bunului-simț. Ați văzut pledoaria asta pentru ca în general să transforme în humus, ca să iasă plantele? Și în chestia asta este o filozofie foarte concludentă, ca moartea și trupul și ceea ce mai rămâne de la trup să reînvie literalmente într-o plantă.
Maxim Melinti: „Aici cred că noi încercăm să facem o schimbare în procesul natural. Mie tare îmi plac emisiunile astea de la National Geographic, Discovery, unde se vorbește despre animale, despre viața animalelor și-i paradoxal că acolo unde moare un animal, acolo crește un copac, crește ceva, acolo devine o hrană și pentru pământ, și pentru restul animalelor, pe când omul nu că nu lasă nimic după el, dar încă mult teritoriu acaparează.”
Europa Liberă: Poluează...
Maxim Melinti: „Da, și poluează, și acaparează cu locul pentru sicriu și pentru masă, și pentru scaune, și pentru o vază pentru flori și încă ceva acolo... Așa, un fel de mausoleu de acesta, așa, mai modern.”
Europa Liberă: Deci, Dvs., dacă ar fi să decideți, ați accepta un crematoriu și incinerarea?
Maxim Melinti: „Deci, eu repet: pe mine nu mă interesează...”
Europa Liberă: Păi pe Dvs. personal, dar ca funcționar din Biserică?
Maxim Melinti: „Și mai mult decât atât, n-aș vrea ca cineva să se obosească după plecarea mea, să se gândească: ce să facem, cum să facem? Nu mi-aș dori lucrul acesta, să vorbim așa, în perspectivă.”
Europa Liberă: Acum vă dau dreptate, pentru că și eu mi-aș dori să fie un întrerupător, așa, cumva să fie anunțat doar că omul acesta a dispărut, nu-l mai căutați...
Maxim Melinti: „Da, și un status pe Facebook că...”
Europa Liberă: Da, mi-aș dori acest lucru. Eu mă bucur că am încheiat pe nota asta, inadecvată, eu știu, în zilele astea...
Maxim Melinti: „Haideți să vă mai spun ceva, ca să încheiem totuși pe o notă pozitivă. Știți că există o slujbă mai specială pentru înmormântarea creștinilor în perioada Săptămânii Luminate, știți, săptămâna aceasta de la Înviere?...”
Europa Liberă: Cine are norocul să moară până la...
Maxim Melinti: „Da, dar aceea-i altă poveste... Acela neapărat se duce direct în Rai, acela-i alt basm, dar acolo este altă slujbă. De fapt, este Canonul Învierii, canonul care se cântă la Slujba din Noaptea Învierii. Acolo nu se vorbește nimic despre pierdere, despre plecarea celui drag, despre oase, despre carne, despre pământ, nimic absolut, acolo se vorbește despre viață și înviere. Hristos este înviere, cei care cred în Hristos, aceia înviază. Mi se pare că această slujbă este foarte, foarte autentică, nu zic că trebuie să fie înlocuită cu cealaltă slujbă, obișnuită, dar la acea slujbă creștinul se pierde, el nu știe cum să plângă, că acolo nu se vorbește nimic despre: „A, gata, am plecat...”, el acolo parcă ar vrea să râdă: „Hristos a înviat din morți...” și el parcă trebuie să răspundă „Adevărat a Înviat!”, dar de aici parcă e în doliu, parcă e în suferință. Iată aici este momentul acesta de...
Dacă Biserica ar fi și mai explicită și mai disciplinată cu ceea ce ține de doliu, de acea haină care se poartă, de panglica ceea neagră, de bărbatul care nu trebuie să se radă și să dea mâna cu alt bărbat și multe alte lucruri. Trebuie de lucrat în acest domeniu...”
