Linkuri accesibilitate

Cozmescu. Seniorul


Chiar dacă l-am văzut de puţine ori, şi întotdeauna înconjurat de colegii de breaslă, pe la începutul anilor ’80, Alexandru Cozmescu (24 mai 1922 – 29 septembrie 1989) mi s-a întipărit adânc în memorie. Avea aer de mare senior & ceva aristocratic în ţinută; cărturar până-n vârful unghiilor, cu nelipsita-i pipă în dinţi şi ochelarii cu multe dioptrii pe nas, părea bătrân ca lumea, asta până-n clipa în care deschidea gura, şi atunci se însufleţea pe loc, întinerind văzând cu ochii. Un orator desăvârşit, vorbind o română cu parfum interbelic, presărându-şi discursul cu tot felul de referinţe culturale ce depăşeau cu mult cadrul literaturii sovietice moldoveneşti din acei ani. Dumnezeule! câte avea de spus acest mare intelectual, cu şcoală (superioară!) românească, şi în ce timpuri ticăloase i-a fost dat să trăiască; noroc că, pe ultima sută de metri, a prins Perestroika, şi chiar a apucat să-şi vadă visul cel mai sacru – decretarea limbii române drept limbă de stat în RSSM şi revenirea la grafia latină, în 31 August 1989 – realizat, vis pentru care a militat toată viaţa, semnând în vara lui 1988 istorica Scrisoare a celor 66 (a se vedea: Învăţământul public, din 17 septembrie 1988). Or, tocmai pornind de la figura luminoasă a lui Alexandru Cozmescu, acad. Mihai Cimpoi vorbeşte despre… „fenomenul morţii artistului” în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura Arc, 1997, îngăduie-mi-se să citez aici fragmentul respectiv:

A fost modul prin care a scos fascicole de lumină din densa şi parcă aşezată pe veacuri înainte «negură» basarabeană

„Moartea artistului – evazionismul esopian (retragerea în tematica general-umană) – anonimatul cultural (ce presupunea muncă de rutină, editorială, gazetărească sau funcţionărească) este triada fatalităţii ce a marcat profund evoluţia literaturii basarabene de la noaptea înstrăinării la aurora regăsirii identităţii. Un caz tipic este acela al lui Alexandru Cosmescu (…) care a convertit moartea sa de artist-scriitor, la care a fost condamnat de împrejurări, la o viaţă strălucită de om de cultură, de artist traducător. (…) Prozatorul a cultivat, lucru uşor de înţeles în mediul lingvistic basarabean, o limbă aproape de cea cronicărească, cu o pastă arhaică ce dă naraţiunii patina de vechime. Distins om de cultură, adevărat monstrum eruditionis, Cosmescu fascina tinerii condeieri basarabeni ce i-au fost în majoritate ucenici, semănând cu un fachir oriental ce întreţinea o fumigaţie permanentă din care se lămureau surprinzător cuvinte, adevăruri, crezuri. A fost modul prin care a scos fascicole de lumină din densa şi parcă aşezată pe veacuri înainte «negură» basarabeană.” (Nota Bene: am respectat întocmai felul în care acad. Cimpoi îi scris numele, cu S, cum e şi firesc; faptul că a intrat în istoria culturii noastre cu Z ţine de ticăloşia unor vremuri potrivnice, de care încă nu am scăpat cu totul; vai! buclucaşa literă Z…)

Repet, nu am apucat să schimb nici măcar câteva vorbe cu Seniorul – atât de generos cu toată lumea – Alexandru Cozmescu, imaginea Domniei Sale mi s-a întipărit însă bine pe retină; văzută cu ochii zilei de azi, acea „moarte a artistului” despre care vorbeşte acad. Mihai Cimpoi a fost totodată o imensă şansă pentru ucenicii săi, numeroşi, unii confirmând cu brio, dar şi pentru toţi acei autori – Ion Druţă, primul pe listă! – al căror redactor de carte a fost Cozmescu; ce n-aş da să văd gravată în bronz Scrisoarea celor 66, cu toate acele semnături – a 33-a la număr, cea a lui Alexandru Cozmescu –, care a marcat începutul mişcării de eliberare naţională; nu în ultimul rând, mă bucur că Muzeul Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu” îl evocă marţi, 24 mai 2022, cu ocazia celor 100 de ani de la naştere.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Previous Next

XS
SM
MD
LG