Iată o nouă apariție în librăriile franceze mai mult decât interesantă pentru oricine lucrează în presă: „Informația este un bun al domeniului public” (L'Information est un bien public. Refonder la propriété des médias, Seuil, Paris, 2021, de: Julia Cagé și Benoît Huet).
Că mass media se află într-o criză care se eternizează și se agravează nu mai e un secret. Internetul a distrus și uniformizat rețelele tradiționale de transmitere a informației, împingând profesia de jurnalist (mai ales cei independenți, freelance) într-o luptă cotidiană pentru supraviețuire.
După ce am făcut mai bine de un an revista presei pentru Europa Liberă, ocupându-mă zi de zi, în zori, de presa tradițională cotidiană, cea pe hârtie, care apare caldă și umedă dimineața, încă foarte citită în Occident, chiar și în actuala carantină, ei bine cartea asta: „Informația este un bun al domeniului public” vine ca o confirmare a ceea ce știam deja fără a ne-o spune explicit: că presa tradițională nu va reveni niciodată la forma „de dinainte”, in illo tempore.
Economistă și feministă (și accesoriu soția econoclastului Thomas Piketty) Julia Cagé prezintă de la început în această carte un tablou lipsit de complezență al situației presei mondiale:
„Odată cu Internetul – și criza economică din 2008 – consecințele concurenței din presă asupra pieței publicității n-au încetat să se agraveze, cu atât mai mult cu cât majoritatea presei a crezut că publicitatea va reveni, ignorând faptul că în procente din PIB scăderea veniturilor din publicitate în presă începuse încă de la sfârșitul anilor 1950. Neînțelegerea în fața a ceea ce se petrecea în realitate a fost însoțită de eroarea istorică, al cărei preț e plătit azi, de a pune online conținutul ziarelor în mod gratuit. Pariind pe faptul că publicitatea va fi suficientă pentru a monetiza asta. Dar pariul s-a dovedit dublu eronat. Pe de o parte, a dus la devalorizarea informației: cum să-i mai faci pe cetățeni să priceapă că informația pe care o consumă are un preț dacă le-o oferi gratis?
Pe de altă parte, presa s-a lansat într-o concurență pentru o piață a publicității online care este, desigur, în creștere, dar care nu este pentru ea. Publicitatea digitală e capturată azi de un număr mic de participanți, în special Google, Amazon și Facebook. Presa primește doar firimituri.”
De altfel, un cotidian precum britanicul The Guardian continuă să ofere practic totalitatea conținutului său gratuit pe Internet, însă solicită cititorului o contribuție voluntară... dacă încă mai consideră că informația reală merită un preț.
Într-un interviu-portret realizat de cotidianul stângii intelectuale pariziene Libération, Julia Cagé propune chiar o „lege a democratizării informației”. Și mai spune ea că excesul de concurență dăunează calității conținutului.
Viitorul presei libere și excepțiile încă în viață
În Europa, cele două săptămânale politico-satirice franceze, Le Canard enchaîné și Charlie Hebdo, continuă să funcționeze cu o majoritate a articolelor și desenelor disponibile doar în ediția pe hârtie; Charlie a lansat în urmă cu ceva vreme un serviciu pe internet pentru abonați, în schimb site-ul sumar al Canard trimite în continuare internauții să caute ziarul la chioșc.
Specificitate franceză, cele două săptămânale sunt printre rarele publicații din lume care trăiesc aproape exclusiv din vânzări pe hârtie și abonamente și refuză orice publicitate și anunțuri. De aceea, nu există linkuri internet spre majoritatea articolelor lor, iar site-urile lor web nu au publicitate.
Ruinele circulare ale presei tradiționale sunt așadar uneori încă frumoase, dacă ne gândim la concepte care unora li se par depășite, precum importanța primei pagini, căreia îi acordă în continuare o atenție uriașă un cotidian cum e, de pildă, Libération în Franța. Prima pagină este semnătura unui ziar.
În alte părți, în Anglia de pildă, Financial Times (FT) are 1,1 milioane abonați, dintre care 900.000 doar pentru ediția electronică. Criza presei scrise este astfel mondială. Până și cele mai mari publicații sunt acum afectate. Astfel, în primele trei luni ale anului în curs, New York Times (NYT) a strâns aproape 600.000 de abonați pe platforma digitală. Acum, NYT, care rămâne un model în asta pentru toată lumea, are 6 milioane de abonați, dar dintre aceștia doar 800.000 plătesc pentru versiunea pe hârtie.
De altfel, în cartea amintită, Julia Cagé pune întrebarea: „Suntem oare condamnați să revenim cu două sute de ani în urmă, la epoca în care ziarele erau extrem de scumpe și rezervate unei minorități, ba mai mult – aparțineau cel mai adesea unor mari industriași, gata să piardă cu o mână în presă banii pe care erau siguri că-i câștigă cu cealaltă?”
Criza mondială a presei și taxarea giganților GAFAN
O soluție, cel puțin parțială, studiată și propusă în UE, ar fi o taxă digitală, așa-numita „taxă Google”. Până acum, însă, SUA au amenințat UE cu represalii economice dacă se va purcede la taxarea în Europa a giganților sectorului digital.
Anul trecut, 13 mari cineaști europeni, printre care Pedro Almodovar, Luc Dardenne, Costa Gavras sau Cristian Mungiu (în linkuri am pus cronici spre filme de-ale lor), au scris Comisiei Europene cerând taxarea giganților digitali reuniți sub sigla GAFAN (Google, Apple, Facebook, Amazon și Netflix).
Revistă de presă, revistă de stres
Orice se va întâmpla, nimic nu va înlocui vreodată cu totul ritualul lecturii ziarelor la terasă. Nimeni nu cumpără azi ziarele pentru știri. Ba chiar, un ziar ca Le Monde este probabil ultimul mare ziar de calitate de pe planetă care iese... la prânz, purtând data de a doua zi. Așa încât, numărul din Le Monde disponibil în această după-amiază în chioșcuri va purta de fapt data de mâine.
Aici mai trebuie văzută și înțeleasă o foarte mare diferență culturală între o țară precum Franța, unde peisajul mediatic e dominat de presa din capitală, și Germania, de pildă, unde doar tabloidele precum Bild se înscriu în noțiunea de „presă națională”, presa serioasă fiind de fapt mai întâi regională, cum o arată de altfel în primul rând titlurile ziarelor: Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), sau Süddeutsche Zeitung (SZ) în München, sau acel Westdeutsche Allgemeine Zeitung (WAZ), ziar din regiunea Ruhr și Westfalia, extrem de prosper, care în primul deceniu al anilor 2000 s-a extins enorm în Balcani și Europa de Est, posedând o vreme cele mai importante (pe atunci) titluri din regiune, de la Jutarnji List în Croația și Politika la Belgrad, până la România Liberă.
De altfel, chiar și rubrica mea „Revista Presei” era un soi de mise-en-abyme care nu oferea și nu prezenta știri, ci căuta să arate felul în care alții prezintă știrile. Așadar, o cu totul altă abordare decât cea care ar consta în a prezenta actualitatea. Într-o Revistă a presei, știrile în sine sunt mai puțin relevante, ba chiar sunt de ieri, din ziua precedentă, în majoritatea cazurilor, întrucât presa e tipărită în timpul nopții. Revista presei prezintă așadar actualitatea interpretării.
De altfel, presa pe hârtie nu mai e căutată de nimeni, de decenii încoace, pentru știri, acestea fiind deja auzite de toată lumea la radio și TV și găsite pe internet, ci este citită pentru originalitatea și profunzimea analizelor și interpretărilor și pentru plăcerea suplimentară de-a fi frunzărită la terasă... păstrând în minte ce scrie Julia Cagé, și anume că: „excesul de concurență dăunează calității conținutului”.
