Dacă ai fi străbătut holurile baroce ale gării Przemysl din Polonia în primele zile ale războiului, cu siguranță te-ai fi pierdut de îndată în plin haos: refugiați cu bagaje, copii mici și animale de companie; studenți și voluntari, care nu prea știau pe cine și cum să ajute, jurnaliști din toată lumea care soseau și plecau.

Acum, la mai bine de opt luni de la invadarea Ucrainei de către Rusia, gara principală din acest mic oraș situat la frontiera de est a Poloniei este liniștită.

Ucrainenii sosiți din toate colțurile Europei se aliniază la controlul pașapoartelor. Este ora 23.00, cu 10 minute înainte de plecarea trenului pentru Kiev să plece, dar o femeie care, evident, a mai făcut acest traseu înainte le spune celorlalți să nu-și facă griji: trenul nu va pleca până când nu se va urca toată lumea la bord.

Transportul aerian fiind suspendat, sistemul feroviar ucrainean, cu aproape 20.000 de kilometri de cale ferată, a fost crucial pe timp de război. Din februarie, trenurile au transportat mii de refugiați în siguranță. Acum, după contraofensiva Ucrainei, mulți dintre ei s-au întors acasă.

Przemysl-Kiev

La coada de la pașapoarte, oamenii vorbesc cu voce joasă, ținându-și strâns gențile. În fața mea, o fată sprijinită pe o valiză mică vorbește tare, spunând o rețetă de tort cuiva la telefon. Mulți dintre cei aflați la coadă nu revin pentru prima dată la Kiev. Cei care și-au găsit refugiu în altă parte în Europa se întorc uneori cu treburi sau pentru a-și vedea familia și prietenii.

Trenul este o surpriză plăcută: cald și confortabil, un tren interurban rapid, cu vagoane curate și scaune acoperite cu catifea albastră. Este o diferență izbitoare față de trenurile din februarie, când refugiații își amintesc vagoanele supraaglomerate, cu copii care dormeau pe grămezi de saci și adulți care făceau întregul drum în picioare.

În 5 minute, toți sunt deja pe locurile lor, iar în 10 minute unii au și adormit. Ar putea părea o călătorie normală cu trenul prin Europa, dacă nu ar fi instrucțiunile de siguranță pe care le poți citi pe monitoarele de deasupra culoarelor de trecere: ele îți spun cum să te protejezi de explozii, cum să liniștești un copil, unde să cauți ajutor dacă ai fost victima unei agresiuni sexuale în timpul războiului.

În fiecare noapte, între 80 și 100 de trenuri de lung parcurs traversează țara, iar alte peste 200 de trenuri regionale circulă până la orele dimineții. În afară de Polonia, trenurile internaționale circulă și către Viena și Budapesta. Mergând spre est în interiorul Ucrainei, trenurile au trasee până în zonele ocupate de forțele rusești - Kramatorsk, Pokrovsk și Izium.

La miezul nopții, am pornit în călătoria de 12 ore, iar după 20 de minute suntem deja în Ucraina. Chiar înainte de Lvov, două polițiste de frontieră înarmate verifică pașapoartele pasagerilor. Te întreabă care este motivul călătoriei, îți pun ștampila pe acte și trec la următoarea persoană. Afară este întuneric beznă, deoarece majoritatea orașelor își sting luminile noaptea pentru a economisi curentul electric. Am sperat să-mi întind picioarele făcând câțiva pași prin gara Lvov, dar trenul oprește aici doar 2 minute, iar conductorul nu m-a lăsat să cobor.

Când mă întorc la locul meu, vecina mea este trează. „Maria”, se prezintă ea, întinzându-mi mâna. Maria este dansatoare, are 32 de ani și face această călătorie pentru a-și vedea prietenul la Kiev, după un turneu. „I-am trimis un mesaj că mi-a fost dor de el, iar el mi-a răspuns: Nu pot vorbi acum, îmi împachetez rucsacul de urgență. Cred că este cel mai romantic lucru pe care mi l-a spus vreodată”, spune Maria. „Rucsacul de urgență” este o geantă cu lucruri esențiale - haine, articole de toaletă, documente --- lucruri de care ar avea nevoie în cazul în care ar trebui să fugă în grabă. Maria a făcut deja curățenie în trei apartamente în acest an, ascunzând bunurile ei și ale prietenilor ei prin subsoluri, unde sunt mai în siguranță în timpul bombardamentelor.

A fost prima dată când Maria a părăsit Kievul. Și-a dat seama că un turneu în străinătate ar fi mai bine plătit, spune ea, și donează o parte din fiecare cec de salariu armatei ucrainene. „Nu obișnuiam să fiu așa. Ca să fiu sinceră, uneori îmi era chiar lene să votez. Dar, în aceste [ultimele] luni, mi-am dat seama că este important să pot spune: Sunt aici, fac asta."

Îi mărturisesc Mariei că sunt surprinsă de cât de calmi sunt oamenii. „Știi, ai tot dreptul să te odihnești. Să te distrezi, să te reîncarci, chiar dacă trăim în mijlocul unui război. Dacă, în același timp, îi ajuți pe ceilalți și ai și grijă de tine, e în regulă", spune Maria. „A fost un moment în care mi-am dat seama că nu-mi mai este frică. Hai să începem să ne venim în fire, mi-am spus. Mai întâi, din punct de vedere psihologic, mergând la un terapeut. Apoi, fizic, antrenându-mă ca să elimin stresul. Apoi mi-am găsit un loc de muncă. Apoi, din punct de vedere creativ, dansând din nou."

Nu cu mult înainte de răsăritul soarelui, Maria adoarme, iar eu vizitez vagonul-restaurant. Cele două femei care lucrează acolo și-au petrecut aproape toată noaptea în picioare și nu mă lasă să le fotografiez chipurile. „Suntem la a doua tură și arătăm groaznic”, mi-a spus Ira, una dintre ele. „Călătorim în toată Ucraina și lucrăm pe diferite trenuri. Dacă nu ajungem acasă înainte de stingere [23.00-17.00], dormim în depou, iar dimineața mergem direct la muncă.” Orele trec repede și, când soarele răsare, pasagerii se aliniază în fața tejghelei, așteptând ca Ira să le servească o cafea.

Compania de stat Căile Ferate Ucrainene este cel mai mare angajator din țară, potrivit șefului departamentului de pasageri, Oleksandr Perțovski. Compania are 230.000 de angajați, dintre care 9000 de conductori. La începutul acestui an, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare a redistribuit 150 de milioane de euro din împrumuturile existente pentru Căile Ferate Ucrainene pentru a permite companiei „să răspundă nevoilor critice de lichidități, pentru a se asigura că serviciile vitale de transport feroviar de pasageri și de marfă sunt disponibile pentru persoanele și întreprinderile afectate de războiul Rusiei împotriva Ucrainei".

„Am pierdut 260 de oameni (muncitori ai Căilor Ferate Ucrainene) în timpul războiului (numărul s-a mărit după această discuție). Aproximativ 8000 au fost înrolați sau au plecat la război ca voluntari. Unii au murit la datorie. Un conductor din Donețk a fost ucis de explozia unui pod care a afectat un tren pentru evacuarea refugiaților", mi-a spus Perțovski. „Unii angajați... locuiau în apropierea căii ferate și nu s-au evacuat în timpul unui [bombardament] pentru că voiau să se asigure că trenurile continuă să circule, iar ei au murit în bombardament. Nu știm numărul lor exact, deoarece există orașe precum Mariupol, unde încă nu știm cât de mari sunt pierderile omenești și materiale."

Dimineața, mă întâlnesc din nou cu Maria. Se uită pe fereastră la satele prin care trecem. Are în mână o ceașcă mare de cappuccino. „Uneori, mă distanțez de război, ca și cum ar fi vorba de Game of Thrones. Este și bine, și rău că o fac. Rău, pentru că sunt mai puțin pregătită în caz de ceva. Bine, pentru că nu sunt paranoică."

Maria îmi spune că există două grupuri de oameni în acest moment. Primii, la fel ca Maria, adoptă o atitudine fatalistă. Își păstrează calmul, își continuă rutina zilnică, uneori nici măcar nu merg la adăposturi în timpul unui raid aerian. Acești oameni sunt, în mare parte, cei care s-au întors în Ucraina sau care nu au plecat niciodată. Celălalt grup, potrivit Mariei, este format din ucrainenii „paranoici” care supraveghează țara de la distanță și trăiesc cu impresia că totul arde în permanență.

Kiev-Przemysl

La întoarcere, după ce am plătit aproape dublu (în jur de 70 de euro), mă aflu în vagonul de dormit. Cei trei tovarăși ai mei din compartimentul cu patru paturi sunt Sonia, o elevă de liceu la o școală internațională din Cracovia, Polonia; Inga, care se întoarce pentru a fi alături de mama ei în Irlanda, unde cele două și-au găsit refugiu; și Oleh (nume schimbat), care a cerut să nu-i dau numele adevărat.

Trenul pleacă cu puțin înainte de ora 20:00, iar la un ceai și o gustare, colegii mei de pat își împărtășesc poveștile. Sonia și-a vizitat familia la Kiev, dar, după ce a petrecut ultimii trei ani în Polonia, se simte deja ca acasă în țara vecină. După începerea războiului, profesorii Soniei i-au adunat pe toți elevii ucraineni și le-au cerut să păstreze relații bune cu elevii ruși. „Am discutat cu toții despre asta și am decis că ar fi greșit să fim ostili față de ei”, spune Sonia. „A fost singura dată când un rus și-a cerut scuze față de mine”, adaugă ea, fără a-mi da mai multe detalii.

„Nu puteam suporta să aud niciun cuvânt care începe cu Ru", spune Inga, în vârstă de 26 de ani. Ea sub braț o carte în ucraineană, deoarece a decis că de acum înainte va citi în această limbă în loc de rusă. Ucrainenii nu au nevoie de vize pentru a vizita Irlanda, așa că a ales să se mute acolo, împreună cu mama ei. Tatăl și bunica ei au rămas în regiunea Donețk. Ei au o viziune radical diferită asupra războiului, spune ea, și își imaginează că Rusia îi protejează. Ingăi i-a fost greu să stea cu ei și a plecat la prietenul ei din Kiev. Nu a putut rămâne nici acolo prea mult timp, spune ea: „Mi-e frică. Sunt o persoană foarte sensibilă și nu mi-am putut păstra calmul acolo”.

Oleh locuiește în Kiev, dar călătorește pentru a-și vedea familia în Germania. Călătoria pare liniștită, spune el, dar în sufletul lor sunt cu toții tensionați. Ne arată calm o fotografie a unei explozii făcută de la fereastra dormitorului său. Inga preferă să nu se uite.

„Mi-aș fi dorit să călătoresc cu trenul cu [vedeta de cinema] Angelina Jolie. Aș fi fost înnebunită”, spune Inga. În timpul războiului, o mulțime de celebrități și diplomați s-au urcat în trenurile de noapte care duceau în Ucraina - de la președintele Consiliului European, Charles Michel, la solistul U2, Bono. Pe 10 aprilie, fostul premier britanic Boris Johnson a călătorit la Kiev și a lăudat curajul personalului de pe căile ferate ucrainene într-un tweet: „Înțeleg că vi se spune oamenii de fier. Și asta nu doar datorită domeniului în care lucrați. Porecla voastră reflectă, de asemenea, faptul că sunteți o probă vie a spiritului Ucrainei, rezistând agresiunii îngrozitoare la care asistăm". Trenurile în care se urcă VIP-urile sunt aceleași pe care le ia toată lumea - diferența este că oaspeții importanți primesc, de obicei, un compartiment sau un vagon separat.

Conductorul distribuie așternuturi și, în jurul orei 2 dimineața, adormim. Câteva ore mai târziu, când ajungem în Lvov, trenul se desprinde în două garnituri: una merge mai departe spre Rahiv, un oraș din vestul Ucrainei, iar la restul sunt prinse vagoane care au venit de la Odesa. Acest nou tren cu 12 vagoane va face ultima și scurta etapă a călătoriei până la Przemysl. Căile ferate ucrainene unesc vagoanele astfel, formând trenuri mai lungi, deoarece gara din Przemysl nu a fost construită pentru a face față unui trafic atât de intens.

Conductorul nostru din această seară, Vasil Tkacenko, era la datorie când a început războiul. Trenul său a fost imediat reprofilat pentru evacuări și, începând din acea noapte, și-a petrecut următoarea lună transportând oameni de la est la vest, spre siguranță. La acea vreme, în fiecare vagon erau 250 de pasageri. În mod normal, un tren similar ar fi luat în jur de 500 de pasageri în total.

„Oamenii stăteau în spațiile comune, se înghesuiau câte 10 persoane într-un compartiment de dormit. Pe coridor erau treizeci, chiar și cincizeci de persoane. Călătoream pe întuneric, cu perdelele închise și luminile stinse. Auzeam exploziile și împușcăturile de afară", spune Tkachenko. „Bineînțeles, eram și noi speriați, dar știam că trebuie să luăm oameni, copii, bătrâni. Trebuia să îi calmăm și să le răspundem la întrebările lor, care erau multe. În prezent, oamenii au reînceput să pună întrebări banale, de pildă cât va dura călătoria sau când ne vom opri pentru verificarea pașapoartelor. Am relaxat măsurile de securitate după ce am alungat trupele rusești din jurul Kievului. Acum vindem din nou bilete, încercând să acoperim o parte din costurile pe care Căile Ferate Ucrainene le-au suportat în ultimele luni."

Evacuările sunt mult mai bine direcționate acum. Trenurile iau persoane cu nevoi speciale, vârstnici sau bolnavi. Directorul Perțovsky de la Căile Ferate Ucrainene spune că în timpul iernii oamenii ar putea fi evacuați din zonele care suferă întreruperi de electricitate și de încălzire.

Pe coridor, întâlnesc o fată, suferind și ea de insomnie ca mine. Când plecam din Kiev, prietenul acestei tinere a alergat pe lângă tren în timp ce ea făcea cu mâna de la fereastră. Olena Nedașkivska stă acum lângă același geam, care este acoperit cu bandă adezivă, și privește în întuneric.

„Este pentru a-ți proteja fața, dacă geamul se sparge în urma unei explozii", spune ea despre banda de pe fereastră. Olena a devenit o expertă în acest sens în timpul ocupației de 38 de zile a orașului Ivankovo, o localitate din apropierea orașului Bucea, suburbie a Kievului care a devenit infamă pentru presupusele crime de război comise de forțele rusești. „Experiențele din acea lună m-au bântuit timp de o jumătate de an. Am trăit într-un vid, nu ne puteam uita la televizor și am crezut că întreaga Ucraină era la fel. Când am văzut, în sfârșit, că viața se desfășura ca de obicei în Kiev și că existau alimente în magazine, am fost aproape isterică. Este la doar 50 de kilometri de noi”, spune Olena.

Lipirea ferestrelor cu bandă adezivă și stingerea luminilor se numără printre numeroasele măsuri de siguranță adoptate de Căile Ferate Ucrainene. Pe picior de război, trenurile circulă mai încet, iar pasagerii urcă și coboară rapid în tren, petrecând tot timpul de așteptare stând pe cât posibil ascunși în pasajele subterane ale gării.

Liniile ferate, îmi spune Perțovsky, sunt „avariate zilnic” de atacurile rusești. Atunci când se produc daune, echipele mobile de lucru se grăbesc să le repare, uneori în câteva ore. Acest lucru este imposibil în regiunile recent eliberate, spune el, din cauza minelor. Acest lucru necesită mai mult timp. Lucrătorii feroviari, spune el, sunt eroii necunoscuți ai acestui război.

Ne apropiem de graniță în zori, iar pașapoartele noastre sunt ștampilate din nou. Oleh citește știrile și ne spune că peste noapte a avut loc un atac cu drone la aproximativ 100 de kilometri de Kiev. Inga spune că a dormit prost, trezindu-se din două în două ore. Sonia stă cu nasul într-o carte, învățând pentru școală. Această etapă a călătoriei lor s-a încheiat. Pentru personalul de la Căile Ferate Ucrainene, este doar o altă noapte, o altă zi.