Profesor universitar, eseist, fost – vreme de 17 ani – redactor-șef al revistei Dilema veche, Mircea Vasilescu publică o carte ce ar putea constitui punctul de plecare al unor ample și utile dezbateri. Cartea poartă un titlu cu încărcătură ironică evidentă: Cultura română pe înțelesul patrioților (editura Humanitas). „Patrioții” la care face trimitere titlul sunt cei care (politicieni, dar nu numai) practică un discurs demagogic, împănat cu vorbe mari și cu clișee („valorile noastre eterne”, „recunoașterea universală a culturii române” etc.).
Mircea Vasilescu adoptă, dimpotrivă, o perspectivă lucidă, o atitudine echilibrată și se bazează pe analize la obiect. Trei sunt temele pe care le abordează autorul: finanțarea culturii, situația lecturii și modul în care cultura română își poate face simțită prezența în lume.
Aflăm, astfel, o mulțime de lucruri despre finanțarea culturii de către stat, despre ce se întâmplă la noi în comparație cu alte state (Franța, Italia, SUA etc.), despre rolul uniunilor de creație, despre atât de contestatul timbru literar sau despre modalitățile de a atrage în cultură bani privați. În România, legislația este adesea confuză, iar birocrația excesivă împiedică inițiativele particulare. Nu s-a conștientizat la noi că industriile culturale și creative aduc la PIB mai mulți bani decât agricultura. Investițiile în cultură sunt investiții pe termen lung, care vor fi „rentabile” întrucât societatea de mâine se va baza îndeosebi pe creativitate.
În ce privește lectura, ne lamentăm cu toții că se citește mai puțin, că dispar biblioteci și librării, ceea ce e, cu siguranță, adevărat, dar nu avem statistici fiabile, realizate cu profesionalism, după cum nu știm să identificăm și să utilizăm eficient căile prin care cetățenii, și tinerii mai ales, să fie stimulați către lectură. Cartea, și cultura în general, aproape că nu mai există la televiziune, analfabetismul funcțional face ravagii, politicienii care sunt astăzi la putere dau un trist „exemplu”, masacrând gramatica și folosind cuvintele anapoda. În sfârșit, a treia secțiune este consacrată Institutului Cultural Român, cu o foarte minuțioasă analiză a aceea ce a reprezentat el în perioada când a fost condus de Patapievici, după care a început degringolada.
Nu am cum intra în detalii – cartea e doldora de informații revelatoare, de puneri în relație pertinente, de sugestii incitante. E o lectură pasionantă și în cel mai înalt grad stimulatoare. Să sperăm că va găsi ecoul pe care îl merită.
