Există cărți destinate, la prima vedere, unui cerc restrîns de cititori. Volumul apărut anul acesta la Editura Istros-Muzeul Brăilei „Carol I”, Jurnalul omului politic Petre G. Papacostea*, care acoperă perioada ianuarie 1937-aprilie 1938, publicat sub îngrijirea cercetătorilor Șerban Papacostea și Simion Gheorghiu, face parte din această categorie și pare, la o primă vedere, să le fie adresat exclusiv istoricilor și celor pasionați de istoria interbelică și de evoluțiile monarhiei românești în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dincolo de caracterul s-ar putea spune tehnic al însemnărilor din Jurnal - ce nu a fost, în mod evident, destinat publicării - volumul este însă de un interes mai larg. Și aceasta, pe de-o parte, în măsura în care el este, implicit, un elogiu adus de marele pedagog ce a fost o viață întreagă Șerban Papacostea, tatălui său, figură de om politic cu cap limpede și exemplară moralitate, într-o vreme de „agonie a partidelor politice” – cum au sub-intitulat cartea editorii ei.
Pe de altă parte, însemnările se constituie și într-un portret interesant al Mareșalului Averescu, al cărui secretar a fost Petre G. Papacostea. Editorii insistă asupra figurii sale într-o anexă a cărții intitulată „Nicolae Iorga despre Alexandru Averescu”, citînd din calificativele date lui Averescu, de marele istoric român: „unul dintre marii domni de oaste pe care i-a dat poporul român..., un mare strateg, chibzuind încet, rece și sigur, planuri [în ] a căror executare nu-l putea tulbura nimic din ce agită sufletul oamenilor slabi”.
Imagini de actualități British Pathé
Cum comentează editorii, vorbind de Averescu marele erou al Primului Război Mondial: „Felul său de a concepe acțiunea politică e excelent sintetizat în formula „evoluția e mai bună decît revoluția. [...] Cum lovitura de stat era, în viziunea sa, o modalitate a revoluției el a respins toate prilejurile care i s-au oferit de a prelua, printr-un act de forță, conducerea țării; a rămas fidel principiului democratic al pluralismului politic, al alternanței partidelor la putere.” Și, punctează lucid și sobru editorii, „Temperamental opus, Nicolae Iorga a sfârșit prin a pleda în favoarea „guvernării peste partide” și a dictaturii regale. Două viziuni, două opțiuni, două încheieri de carieră politică.”
Cunoașterea „portretului politic” al lui Petre G. Papacostea constituie și ea o binevenită restituire istorică. Născut în 1893 în jud. Brăila, într-o familie de macedo-români alungați pentru a fi predat cursuri de limbă română conaționalilor lor, tînărul Papacostea a urmat cursuri de telegrafie și a absolvit Facultatea de Drept la Iași în timpul Primului Război Mondial. Deputat în anii 1926-27, membru al Partidului Poporului, atunci la ultima sa guvernare, director general al Poștelor, a fost un apropiat al Mareșalului Averescu pînă în ultimele clipe ale acestuia în 1938.
Ulterior a încetat să mai facă politică activă, consacrîndu-se educației publicului prin conferințe, în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Cum amintește fiul său, a fost arestat la 15 aprilie 1952 de Securitate și condamnat administrativ ca „element dubios”, ispășind pedeapsa în diverse închisori și lagăre de muncă forțată. A refuzat orice colaborare cu regimul comunist și a încetat din viață în 1969.
Însemnările sale de jurnal, mai mult s-au mai puțin lapidare, sînt foarte adesea notele unui democrat lucid. La 23 ianuarie 1937 Petre Papacostea nota, de exemplu, „Garda de Fier s-a întărit formidabil. Cum Garda vrea să guverneze prin regim de dictatură și dat fiind că Regele înțelege și el să guverneze tot cu dictatură, sunt curios să văd cum se vor rezolva raporturile între cei doi dictatori când Garda va fi chemată la guvern.” „Politica mă dezgustă din ce în ce”, nota el la sfîrșitul lui ianuarie 1937.
La 11 februarie 1937, el înregistra că Iorga este „foarte iritat că studenții au părăsit Universitatea pentru a merge la cortegiul Moța-Marin”, al celor doi militanți legionari morți în războiul civil din Spania, și reacția lui Octavian Goga, după care „«morții sunt tari, din ce în ce mai tari». Aș prefera să fie tare Goga, decât astfel de morți” – comenta Papacostea.
Sînt multe asemenea însemnări ce ilustrează bine pulsul istoriei românești la ora agoniei partidelor politice, înaintea instituirii dictaturii regale. Între ele aș nota însemnările de la 17 octombrie 1937, ale unui convorbiri avute cu Octavian Goga, care îi comunică programul de guvernământ pe care intenționa să propună regelui Carol al II-lea în ziua următoare: „va propune: a) eliminarea din cetățenie a evreilor postbelici; b) ziarele jidovite deființate; c) abolirea stării de asediu și cenzură; d) observatori ai guvernului în societățile străine. [...] Acum, dacă el scapă din mâini principiul violenței, îl ia Garda de Fier și cu el și curentul; deci, el [regele] va trebui sau să se retragă din politică și din țară sau să aplice violența. Vom vedea cum va ieși.” Și lucidul Papacostea încheia nota despre întîlnirea lor: „Mă doare că Goga n-a rămas poet! L-am ascultat în tăcere și resemnare.”
*Petre G. Papacostea, Jurnal (Ianuarie 1937 – Aprilie 1938) [Agonia partidelor politice], editori Șerban Papacostea, Simion Gheorghiu. Muzeul Brăilei „Carol I” – Editura Istros, Brăila, 2017, 143 pp. + ill.
