Am păstrat de la Revoluție o întreagă arhivă de ziare, în toate limbile, știind că vor folosit odată, așa că am presa internațională de dinainte și din timpul revoluție, ca și mai toate ziarele românești care au început să apară din 22 decembrie.
Toată presa de atunci, fierbinte, pe hârtie, lăzi de ziare îngălbenite, nu arhive electronice manipulabile, uneori cu titluri premonitorii, cum a fost: Populația se teme să nu i se fure revoluția, titlu mare în Le Monde, pe 27 decembrie.
Ion Iliescu: "Un aparatcik apropiat de sovietici"
Iată portretul lui Ion Iliescu, tot în Le Monde, pe 26 decembrie 1989. Am originalul ziarului în față, pe hârtie.
"Un aparatcik apropiat de sovietici", era titlul portretului pe care Le Monde i-l făcea lui Ion Iliescu, pe 27 decembrie 1989. (În realitate, 26 decembrie, căci Le Monde iese la prânz, cu data de a doua zi.)
„Practic necunoscut în afara României acum câteva zile, Ion Iliescu a apărut în fața scenei în confuzia care a însoțit prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu. Dintre cei 39 de membri ai Consiliului frontului salvării naționale, el a apărut ca personalitatea cea mai marcantă și mai experimentată. /.../ Alura lui de intelectual bonom cu chica grizonantă și ochii protejați de ochelari bătrânicioși, cu vocea așezată, nu indică imediat aparatcicul. Totuși, un lapsus îl trădează pe loc pentru o ureche atentă: e prin termenul hulit de « tovarăși » că el se adresează compatrioților săi la televiziune”.
(Urmează biografia lui Iliescu, până la trimiterea lui la Institutul Molotov din Moscova în anii 1950, unde îl are coleg și prieten pe Mihail Gorbaciov... Le Monde continuă:)
„Între 1969 și 1979, Ion Iliescu a fost membru supleant al biroului politic al partidului. A intrat ca deputat in Adunarea Națională în 1957 și a fost membru al Academiei de științe sociale și politice începând din 1970. În 1984, steaua lui a apus brusc, pentru că a criticat regimul. Numit mai întâi director al editurii tehnice, el a fost ținut la distanță începând din 1987.
Ion Iliescu pare să dețină încrederea Moscovei pentru a umple vidul de putere și a evita pe cât posibil anarhia. Pare să poată conta pe sprijinul militarilor pentru a se lansa în greaua sarcină a reconstruirii României. Paradoxal, el, fostul aparatcik, a promis alegeri libere in aprilie 1990 și abolirea rolului conducător al unui partid complet discreditat și din care de altfel nu rămâne mare lucru”.
Asta scria Le Monde pe 26 decembrie, cunoscând, se pare, esențialul despre Iliescu și prevăzând evoluția lui ulterioară.
Petre Roman: " Un marxist gorbaciovian"
A doua zi, 28 decembrie (apărut pe 27), un portret al lui Petre Roman:
„Un fizic de vedetă de cinema, sportiv cvadragenar, mereu în pulover, noul prim ministru român Petre Roman nu are nimic dintr-un politician de profesie. El este însă tipic pentru acele generații de intelectuali crescuți în seraiul marxist și care, în ciuda decăderii regimurilor din est, au continuat să creadă că o a treia cale este posibilă”.
„Evoluția sa ne trimite la cea a unui Gregor Gysi în RDG, propulsat în fruntea partidului comunist est-german în virtutea ultimelor evenimente. Ambii incarnează o generație de tineri lideri comuniști care și-au construit o reputație de integritate și care, fiecare în partea sa, și-au folosit resursele pentru a da o imagine mai puțin degradată convingerilor lor socialiste. Gysi, de origine evreiască, era președintele Uniunii avocaților din RDG. Apărase mulți dizidenți. Tatăl lui ocupase numeroase funcții, pentru a fi în cele din urmă dat afară în 1987 din postul său de secretar de stat pentru afacerile religioase. Tatăl lui Petre Roman, Walter, de asemenea de origine evreiască, era un comunist român care jucase un rol istoric. Fusese luptător în războiul din Spania, unde își întâlnise viitoarea soție, pe Carmen. Mort în 1983, el petrecuse anii războiului în exil in URSS. General în vremea lui Gheorghiu Dej, membru al comitetului central, el a fost foarte repede îndepărtat odată cu venirea lui Ceaușescu la putere.
Nu i se cunoaște noului premier nicio experiență politică deosebită. Este un universitar care a petrecut cinci ani la Institutul politehnic din Toulouse, între 1968 și 1973, unde a obținut o diplomă de mecanica fluidelor, și care are simțul responsabilității. Unul din profesorii săi de la Toulouse, Lucien Masbernat, îl descrie ca pe un marxist gorbaciovian. «E în stare să joace un mare rol trăgându-i pe ceilalți după el, chiar dacă are încă totul de învățat.»
Asta scria Le Monde atunci în decembrie 89, despre cei doi, arătând luciditate și prevăzând evoluția lor ulterioară.
