Un preot care trăiește în regiunea Krasnoiarsk din Rusia a cerut ajutor pentru a-și repara mașina, provocând fără să vrea, o furtună pe internet care a scos în evidență situația dificilă a preoților din zonele sărace și izolate.
La sfârșitul lunii august 2022, Mihail Goncearev, preot-paroh al Bisericii Sfântul Nicolae din satul Anțiferovo din regiunea siberiană Krasnoyarsk, a scris o scrisoare de pe patul său de spital. El a spus că a trebuit să aștepte cinci luni pentru a ajunge la spitalul din Eniseisk, deoarece locuiește într-o zonă izolată, de unde se ajunge greu la oraș. El era îngrijorat de soarta oamenilor care nu puteau ajunge la spital pentru asistență medicală și alte necesități.
Preotul a cerut ajutor pentru achiziționarea de piese de schimb pentru un vehicul de teren, pe care intenționa să îl asambleze singur. De asemenea, a atașat fotografii ale Bisericii Sfântul Nicolae, un lăcaș de cult dărăpănat și aparent inactiv, căruia încearcă, cu propriile mâini, de 12 ani să-i redea viața.
Scrisoarea a fost publicată pe rețelele de socializare și, astfel, în trei zile, preotul a strâns 1,5 milioane de ruble (aproape 19 500 de dolari). Banii i-au ajuns să cumpere un vehicul all-terrain Lesnik-M folosit. Câteva zile mai târziu însă preotul a fost făcut escroc și certat public pentru că „spală rufele murdare în public”, iar unii dintre sătenii din Anțiferovo au ajuns să refuze să-l mai accepte ca preot-paroh și duhovnic.
Călătorind spre Anțiferovo
Ca să-l întâlnești pe părintele Mihail trebuie să petreci o zi întreagă pe drumul de la Moscova la Anțiferovo. Mai întâi, un zbor lung până la Krasnoiarsk, apoi, șapte ore cu autobuzul până în micul oraș Eniseisk. După 30 de kilometri în direcția nord, drumul se termină pe malul fluviului Enisei. De acolo, aveți nevoie de un vehicul special pentru toate tipurile de teren sau de o barcă (dacă apele nu sunt înghețate) pentru a merge mai departe.
Am convenit ca părintele Mihail să vină să ne ia cu vehiculul său de teren, căreia îi spune „bestia", la marginea orașului Eniseisk. Vehiculul a ajutat deja mulți locuitori de când a fost cumpărat, în urmă cu o lună.
Aflăm de sosirea sa din zgomotele infernale pe care le scoate când se apropie. Preotul în vârstă de 49 de ani sare din cabină. Are cizme groase și un pulover rupt și salută rapid înainte de a se arunca sub mașină să vadă de unde ies bubuiturile acelea asurzitoare. După ce termină de reparat, părintele Mihail se târăște de sub caropserie, își șterge mâinile murdare și spune sceptic: „Poate că acum nu va mai scârțâi, să mergem”.
Vehiculul nu este proiectat pentru a transporta pasageri. Nu se poate sta decât pe scaunul șoferului. În partea din spate, abia dacă există suficient loc pentru a sta jos. Ne agățăm cu toate puterile de balustradă în timp ce vehiculul se deplasează de-a lungul malului accidentat, scufundându-ne din când în când în apă, în timp ce preotul încearcă să ne liniștească, spunând că, deși drumul pare înfricoșător, nu avem de ce să ne temem.
Preotul începe să se mărturisească, vorbindu-ne mai ales despre modul în care se deplasează. „Acum cinci ani, când venea un camion cu lapte la noi în sat, îi lua și pe copii ca să-i ducă la școală”, strigă el ca să acopere zgomotul motorului. „Eu însumi am călătorit de multe ori la Eniseisk călare pe o garniță cu lapte, atunci când mașina mea nu funcționa."
„La început am avut o Volgă”, a spus el. „Mașina este fiabilă, puternică, dar a trebuit să fie reconstruită din cauza acestor drumuri. Sătenii spuneau: Noi nu putem merge cu un vehicul de teren, dar el se plimbă cu Volga!."
Ajungem în Anțiferovo două ore și jumătate mai târziu. S-a făcut cu totul beznă. Singura lumină de pe străzi vine din interiorul caselor oamenilor. Satul este mic - aproximativ 200 de locuitori. Există două magazine, o școală mică pentru 12 elevi, o grădiniță pentru trei copii și o fermă colectivă din epoca sovietică. Nu există niciun spital. Pentru situații critice, vine un elicopter-medical. Pentru alte nevoi medicale, oamenii merg la stația de ambulanță.
Părintele Mihail locuiește lângă biserică - o mică grădină o separă de casă. Pereții albi strălucesc în lumina lunii. O cruce mare de lemn se sprijină de perete.
Casa din lemn are două camere, o bucătărie mică și, la intrare, un hol cu o sobă. Părintele Mihail își cere scuze pentru dezordine. Kapitolina, soția sa, s-a îmbolnăvit și a plecat la oraș cu fiica lor pentru mai bine de o lună. Nu se grăbește să se întoarcă, viața aspră de la sat nu este pe placul ei.
Părintele Mihail mănâncă hrană din grădină și „ceea ce-i dă Dumnezeu". Enoriașii săi îi aduc smântână, ouă, pește și carne. Recent, i s-a donat o doradă, un pește de apă sărată, pe care îl coace după rețeta sa preferată, cu multă sare. Pisica sa Muska va avea și ea pește la cină.
Sensul vieții
Mihail Goncharov este originar din Krasnodar. Înainte de a deveni preot, a studiat la o școală tehnică pentru a deveni mecanic. A lucrat apoi la o fabrică și a intrat în construcții. Nu câștiga mult, dar era suficient pentru a trăi.
„Cei mai mulți clienți erau oameni bogați”, spune el. „Dar am văzut că le era greu să trăiască. Au bani, dar sunt nefericiți. Trebuie să aibă grijă de acești bani, au devenit sclavi ai lor. Acest lucru nu aduce bucurie și consolare. Nu am vrut să trăiesc ca ei. Mi-a plăcut că puteam merge la munte, peisajele sunt minunate, puteam face drumeții, mă cățăram pe stânci."
În acea perioadă, a contemplat sensul vieții, dar nu a reușit să găsească pacea interioară. Într-o zi, după ce a mers la o slujbă în biserică și a cunoscut un preot care i-a vorbit despre credință, și-a dat seama că adevărata sa chemare era în slujirea celorlalți. „Mulțumită acestui preot, am găsit un sens - să-l slujesc pe Dumnezeu."
Părintele Mihail scoate din cuptor peștele, pune pe masă smântâna și pâinea. Aprinde un boț de tămâie pe aragaz și un miros dulce se răspândește în bucătărie.
Își amintește de faptul că s-a întâmplat pe când se construia o biserică și a observat că pereții nu erau tencuiți cum trebuie. Știa că poate face mai bine. S-a dus acasă, și-a împachetat lucrurile și s-a întors cu uneltele sale. Inițial, s-a gândit să rămână pentru două săptămâni, dar a sfârșit prin a rămâne nouă ani. La început a fost postulant, apoi a devenit novice. Mai târziu, dezamăgit de viața monahală, a decis să plece.
„Viața de călugăr nu este de mine. Am vrut să am o familie, ca să mă pot juca cu copiii”.
În timp ce mergea în vizită la un călugăr pentru sfaturi, a întâlnit o tânără care semăna cu prima sa dragoste. „Mi-am dat seama că, dacă nu mă căsătoream cu ea, aș fi regretat. Și atunci părintele Irineu mi-a spus că, în satul Anțiferovo, Biserica Sfântul Nicolae trebuia restaurată și readusă la viață.”
Fără venituri - fără bani
Goncearov a primit casa abandonată de lângă biserica din Anțiferovo. Biserica, construită cu 240 de ani în urmă, era într-o stare jalnică. După ce a fost abandonată, localnicii au dezgropat fundația în căutare de aur. Nu s-a găsit nimic, dar pagubele au fost enorme. Nu mai exista podea, nu mai existau ferestre, iar acoperișul era plin de găuri. „Erau scânduri în loc de tavan. Le-am dat jos și le-am folosit ca podea. Am peticit acoperișul. Apoi muncitorii au plecat și am rămas singur”.
Părintele Irineu i-a spus atunci: „Căsătorește-te”. Goncearov își amintește că a sunat-o pe Kapitolina și i-a spus: „Nu știu ce se va întâmpla, dar vreau ca tu să fii soția mea”. Își amintește că ea a tăcut o vreme. Apoi a spus: „Ei bine, și eu te plac”. S-a mutat cu el, iar el a fost mai târziu hirotonisit, devenind diacon, iar apoi preot.
S-a presupus că părintele Mihail va avea o parohie, iar cu banii de acolo ar putea readuce încet-încet biserica la viață. Dar oamenii nu mergeau la biserica dărăpănată. „Oamenii au trăit mulți ani fără servicii bisericești, de ce să nu continue să trăiască fără ele?" spune el. „În plus, biserica este într-o stare deplorabilă. Pentru primii pași în casa lui Dumnezeu, este nevoie de splendoare. Estetica este importantă pentru oameni. Nu ruina și frigul”.
Administrația locală i-a spus că nu sunt bani și că ar trebui să se adreseze administratorilor regionali. Realizând că ar putea dura ani de zile pentru a restaura biserica, a început reconstrucția pe cont propriu.
După ce a finalizat renovarea altarului cu propriile mâini, după ce și-a făcut propriile rame pentru ferestre și a cumpărat icoane și lămpi, biserica a căpătat o nouă viață. Două sau trei persoane vedeau la slujba de duminică. Spera că vor fi mai mulți oameni, dar și-a dat seama că biserica sa avea nevoie de mult mai mult ajutor.
Timp de 12 ani, preotul a muncit, dar nu a reușit să termine de restaurat biserica. Pentru că avea nevoie de bani să-și hrănească familia, Goncearov era ocupat să încerce să își câștige existența. „Preotul din sat nu primește un salariu de la eparhie”, ne spune el. „El primește bani de la parohie. Fără venit, nu are bani. Prin urmare, am fost nevoit să caut tot felul de slujbe secundare”.
Preotul șofer de taxi
Goncharov a lucrat la negru, în principal muncind cu cârca. A făcut pervazuri și rame de ferestre, a tăiat lemne și a arat prin grădini când i s-a cerut. Uneori muncea în hambare. Dar munca lui preferată era să conducă.
Localnicii îi cereau în mod regulat să îi ducă la Eniseisk: unii voiau să meargă la spital, sau să-și viziteze rudele, sau să cumpere medicamente. Îi cereau, de asemenea, să aducă mâncare, materiale de construcție și echipamente.
„Dacă nu ar fi fost mașina, nu știu cum aș fi trăit”, a spus el. „Îmi amintesc că atunci când am mers la bancă, aveam buzunarele mele pline de bancnote și monede”.
Deși oamenii îl ajutau cu cheltuielile de benzină, el refuza adesea plata, mai ales dacă un copil bolnav trebuia dus la spital. „Oamenii trăiesc în sărăcie, unii abia reușesc să se descurce. Nu toată lumea are posibilitatea să plătească mijloacele de transport”, adaugă el.
Când o durere de umăr l-a împiedicat să conducă, a rămas blocat acolo ca mulți dintre săteni. După ce a îndurat cinci luni de durere și apoi o nevralgie, a cedat și în cele din urmă s-a suit într-o barcă și, mai apoi, într-o mașină pentru a merge la un medic, căruia i-a povestit situația lui și s-a tratat.
În ciuda tuturor greutăților
„Am trăit fericiți”, a spus părintele Mihail. „Nastia (fiica sa) este mică, așa că a fost interesant și util pentru ea să crească alături de animăluțe. I-am arătat cum clocesc găinile și s-a jucat cu iepurii". El însuși a învățat să mulgă vaca.
Au nevoie de o biserică?
Biserica părintelui Mihail este, de obicei, rece, întunecoasă și goală. Pentru a ajunge în naos, trebuie să calci peste scânduri așezate ca niște podețe peste gropile din dușumea. Preotul aprinde lămpile. Apar din întuneric ușile regale, pe care le-a sculptat el însuși, două sobe mari și icoane care atârnă pe pereți. Ne ies aburi pe gură în timp ce ne sărim de pe un picior pe altul. Este greu de imaginat că ar putea îndura cineva slujba pe așa frig.
„Acum rareori țin slujbe aici, doar la sărbătorile mari”, spune părintele Mihail. „Iarna, înainte de slujbă, încălzesc sobele timp de câteva ore. O încăpere atât de mare este greu de încălzit. Și chiar dacă încălzesc și curăț biserica, poate că nu vine nimeni și toată munca este în zadar. În restul timpului, slujesc acasă, lângă sobă. Ușa mea este deschisă pentru toată lumea”.
Când este întrebat dacă îl deranjează faptul că sunt atât de puțini cei care merg la biserică, el răspunde că nu este defel supărat: „Scopul bisericii este ca oamenii să se gândească la Dumnezeu, să le influențeze sufletul și să fie departe de orice manifestare a satanismului", a spus el. „De exemplu, de beție. Aceasta este o mare problemă aici - probabil principala cauză de deces. Îmi storc creierii să-mi dau seama cum să-i ajut pe oameni să nu mai bea.”
El își amintește de momentul în care un sătean a intrat și s-a așezat liniștit în biserică. După un timp, preotul l-a întrebat dacă are nevoie de ceva. Omul a răspuns: „Nu, vreau să stau și să mă gândesc”. A plecat și s-a întors, unde se așeza din nou în tăcere. După aceea, s-a apucat de băut. Preotul își amintește apelul telefonic laconic: „Sania s-a spânzurat” și sentimentul de deznădejde de după aceea. „Avea nevoie de ajutor și, după cum se pare, nu am găsit cuvinte pentru el”.
Altă dată, preotul își amintește că s-a oprit pe marginea drumului pentru a ajuta un bețiv care mergea la întâmplare pe malul fluviului. L-a luat în brațe, l-a dus acasă și l-a ținut de vorbă întreaga noapte ca să-și vină în fire. S-a dovedit că bărbatul primise o citație de recrutare. „Ne duc în Ucraina, dar eu nu sunt nici măcar botezat”, a spus bărbatul înainte de a-l întreba pe preotul dacă îl poate boteza.
„L-am botezat și i-am spus: Dacă simți că trebuie să faci ceva rău, nu o face. Dacă te simți bine, fă-o. Nu l-am mai văzut după aceea”.
Locul pe care-l dorim
Există sate în jurul lui Anțiferovo în care nu există niciun preot. În ciuda distanțelor mari, părintele Mihail se ocupă de ele, deoarece sunt mereu cereri pentru botezuri și servicii funerare.
Sâmbăta, părintele Mihail se trezește înainte de răsărit pentru a se ocupa de treburile casnice înainte de a se pregăti pentru slujba de duminică din Nazimovo. Face cafeaua și scoate hainele și mănușile de lucru călduroase, în timp ce împăturește cu grijă mantia și patrafirul pentru a le pune într-o geantă mare.
Nazimovo se află la 110 kilometri distanță și, neavând drum, trebuie să depindă de un vehicul de teren sau de o barcă. Satul are o biserică mică, recent construită cu ajutorul localnicilor. E o parohie mică, așa că preotul este plătit pentru serviciile sale.
„Mă duc acolo o dată pe lună, uneori o dată la două săptămâni. Am fost de acord să fiu dus cu barca. Va fi foarte frig. Dar, cu voia lui Dumnezeu, nu vom îngheța”.
După cele trei ore de călătorie cu barca, în bătaia vântului puternic și tăios, preotul este întâmpinat de Natalia Kolmikova, o femeie plăcută și vorbăreață care lucrează la stația meteo locală. Ea se bucură de sosirea părintelui Mihail și vorbește cu mândrie cum și-a clădit micuțul Nazimovo biserica.
Potrivit Nataliei, soarta a făcut ca șeful administrației, care are „prieteni bogați din Moscova”, să vină la Nazimovo pentru a se odihni și, după ce a aflat de dorința sătenilor de a avea o biserică, a ajutat la construirea acesteia. „Ne-am plimbat prin sat, adunând bani pe care să-i dăm constructorilor. Apoi tot satul a fost curățat, vopsit și albit. Ne doream cu adevărat o biserică și, prin harul lui Dumnezeu, chiar s-a întâmplat.”
Când biserica a fost construită, a apărut întrebarea: de unde să luăm un preot? Având în vedere că satul avea foarte puține resurse pentru a plăti un salariu sau chiar pentru a găzdui un preot, au convenit că vor acoperi cheltuielile și „vor plăti ceva mai mult” pentru deplasarea părintelui Mihail.
Astăzi sunt cinci enoriași: două fete tinere, restul, vârstnici. Părintele Mihail, transfigurat de patrafir și atmosfera bisericii, pare a fi o altă persoană. În timpul predicii, este evident că este obosit de călătoriile nesfârșite și de nopțile aproape fără somn.
Imediat după slujbă, un bărbat intră în biserică. Rudele sale tocmai au murit. Oamenii din biserică șoptesc că bunica pare să fi așteptat în mod deliberat sosirea preotului înainte de a muri.
După înmormântare, este timpul să ne întoarcem la Anțiferovo. De data aceasta, părintele Mihail stă la cârma bărcii, unde se roagă. Se oprește și își amintește cum a murit motorul bărcii sale în mijlocul blestematului fluviu Enisei și cum, într-o vară, vecinii săi Vika și Vasili aproape că s-au înecat în același loc. Cei trei copii ai lor au fost salvați de o barcă care trecea pe acolo.
Progresul
Ajungem la Anțiferovo fără incidente. Apropiindu-ne de biserică, vedem doi bărbați rătăcesc prin împrejurimi. Sunt restauratori care au venit pentru prima dată să evalueze clădirea. Banii pe care administrația i-a alocat pentru biserică vor fi cheltuiți pentru conservarea acesteia. Părintele Mihail este fericit că se înregistrează progrese. „Acum vor cârpi acoperișul, fundația, pentru ca timpul să nu distrugă biserica în continuare. De cât timp aștept acest lucru!”
Deși preotul poate pleca în altă parte unde ar putea avea o biserică mai mare, un venit stabil și o viață mai bune, el simte că viața lui, în ciuda greutăților, este în acest sat.
Seara, după ce au mâncat el și Muska, preotul se așează lângă sobă și vorbește despre visul său de a avea o biserică caldă și confortabilă precum cea a sătenilor din Nazimovo.
„Vreau ca să avem o parohie mică, dar puternică și stabilă, o comunitate, astfel încât, după slujbă, oamenii să poată bea ceai, să ia masa și să discute probleme, cum ar fi faptul că bunica are nevoie de ajutor cu grădina ei, că acoperișul trebuie reparat, o biserică unde problemele pot fi discutate și rezolvate", spune el.
Cine are nevoie de ea
Anțiferovo se află de-a lungul Eniseiului, un fluviu lat și impresionant ca întindere. Străzile sunt curate. Casele sunt, în mare parte, mici și simple. Litera „Z” este lipită pe ferestrele încadrate de perdele albe, cu volane. Simbolul este folosit de forțele rusești în invazia lor în Ucraina. Litera este văzută și pe ferestrele tractoarelor.
Ici-colo, pe țărm și pe străzi se află echipamente stricate: motociclete ruginite, bărci, remorci, mașini. Lângă o barcă mare de pe țărm, doi bărbați stau de vorbă. Când sunt întrebați dacă merg la biserică, unul dintre bărbați răspunde: „Nu avem nevoie, nu suntem credincioși!"
Un alt bărbat, care lucrează ca fermier, nu este de acord. „Aici e locul părintelui Mihail, face multe pentru viața spirituală a satului. Oficiază slujbe, le deschide creierul oamenilor. Îi scoate din tărâmul întunecat”.
Când este întrebat despre numărul mic de enoriași, fermierul răspunde că, dacă ar fi fost un oraș mare, ar fi fost același procent de enoriași. „De Paște are întotdeauna patru sau cinci persoane din satul nostru. De exemplu, eu mă duc în vacanță”.
O altă enoriașă care s-a mutat de la oraș pentru viața liniștită de la sat este Svetlana, care spune: „Eu însămi merg rar la biserică. Când este frig, este greu. Trebuie să te gândești la Dumnezeu, dar apoi te gândești la picioarele tale înghețate.... Se pare că atunci când el [părintele Mihail] a început să lucreze acolo, oamenii l-au ajutat. Mai apoi s-a înregistrat un fenomen negativ. A început să ceară bani pentru biserică, apoi să lucreze ca șofer de taxi. Este un comportament ciudat pentru un preot".
Ea a adăugat: „Nu toată lumea îl vorbește de rău. Oamenii au început să-l bălăcărească doar pe internet”. Când a fost întrebată de ce, ea a adăugat: „Poate din invidie. La urma urmei, niciunul dintre noi nu a reușit, dar el a reușit. Dar oricât l-ar boscorodi, el însuși nu ar spune o vorbă rea despre nimeni."
Pe drumul de întoarcere la părintele Mihail, apare o problemă: restauratorii care au participat la inspecția bisericii au aruncat o cruce uriașă pe jos și au lăsat porțile grădinii deschise. Au intrat vacile, au rupt gardul și au mâncat aproape toată varza. După ce a alungat vacile, părintele Mihail se duce la administrație pentru a le cere să le spună constructorilor despre problemă. În timp ce discuta problema, o infirmieră de pe ambulanță care se întâmpla să asculte în apropiere se năpustește asupra lui.
„Faci de râs tot satul cu gardul tău prăpădit!", îi strigă ea. „Oricine vine să ne viziteze, râde de casa ta! Cum poate un preot să trăiască într-o asemenea mizerie?” Preotul se întoarce în tăcere și se duce să ridice crucea și să repare stricăciunile.
Unde este un altar, acolo va fi viață
Suntem întâmpinați de părintele Aleksei, care a fost de acord să ne conducă spre EniseIsk în lunga noastră călătorie spre casă. Îi împărtășim impresiile noastre despre călătorie și îl întrebăm cum s-a întâmplat ca un preot să fie chemat să slujească într-o biserică ruinată.
„Așa slujește un preot”, ne spune el. „Faptul că oamenii doresc o biserică frumoasă și caldă este un subterfugiu ca să nu vină la slujbă. Biserica este săracă, nu există nici venit, nici salarii. Eparhia trebuie să plătească impozite la stat. Părintele Mihail nu are fonduri. Oamenii își reglează conturile cu el cu lapte, cu pește, cum ar putea scrie asta în raportul financiar?"
În restul drumului, părintele Aleksei tace.
Pe lungul drum de întoarcere, rememorez o conversație pe care am avut-o cu părintele Mihail despre comentariile de pe internet care îl numeau escroc după ce s-a întors acasă la slujbă cu mașina sa „nouă”, deși folosită.
„Hristos nu a putut mulțumi pe toată lumea și s-au spus lucruri urâte despre el. Eu trebuie să trăiesc așa cum trăiesc. Nu cred că acești oameni sunt răi. Aceasta este slăbiciunea lor. Eu însumi am o mulțime de slăbiciuni”.
Și-apoi a adăugat: „Încă mai văd sensul vieții în slujirea lui Dumnezeu. Dacă îl slujești, El nu se îndepărtează de tine. El face minuni, cum ar fi, de exemplu, un vehicul de teren”.
Când l-am întrebat dacă este îngrijorat de faptul că va fi calomniat și mai mult odată ce acest articol va fi publicat, el mi-a spus: „Dacă urmează ceva bun, dacă ceva se mișcă, sunt pregătit pentru asta.”