Ala (Sorbală) Poiată, născută la 24 septembrie 1952, în Climăuți, Dondușeni. În 1975 absolvește Universitatea de Stat din Chișinău, facultatea de limbi străine. În anul 1977 este angajată la redacția literară radio a Comitetului de Stat pentru Radiodifuziune și Televiziune în calitate de redactor, iar în 1990 este transferată la Televiziune în secția de traducere și subtitrare a emisiunilor și filmelor, subdiviziune înființată imediat după adoptarea legii „Cu privire la functionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM”. Pensionară.
LUNI
Am fost concediată pe 1 aprilie, dar n-a fost o glumă. Pe cât de „serioasă” a fost angajarea mea de către Comitetul de Stat pentru Radiodifuziune și Televiziune în 1977, pe atât de serioasă a fost și concedierea de către IPNA Compania „Teleradio - Moldova” în 2018. Doar că mai dramatică. Și iată că după ce timp de peste 40 de ani viața mi-a fost subordonată rigorilor unui serviciu, pomenindu-mă brusc fără obligațiile obișnuite, îmi dau seama că dimineața mă trezesc nițel confuză, mai ales lunea. Ba chiar încerc un soi de sevraj... Azi ce fac? Dar săptămâna asta? La începutul acestei noi etape din existența mea, mezina noastră mi-a zis: numai să nu-mi spui că ai să faci mâncare și curățenie. Caută-ți ocupații mai interesante.
N-a fost deloc greu să le găsesc. Pentru că, de fapt, întotdeauna le-am avut, doar că într-o măsură mai restrânsă. Chiar dacă rutina casnică n-a plecat nicăieri, mă obișnuiesc treptat cu minunatul dar al libertății de a investi mai mult timp în ceea ce-mi place: lecturi, expoziții de pictură, spectacole. Mi-am aliniat pe câteva polițe cărțile pe care urmează să le citesc, iar pe cele citite deja în aceste câteva luni le-am mutat lângă volumele adunate de-a lungul anilor.
Mi-am luat o pauză de relaxare după „Muzeul inocenței” de Orhan Pamuk, un roman de peste 600 de pagini, pe monotonia căruia m-am supărat de zeci de ori, gata să renunț, dar la care am revenit de fiece dată, prinsă de vraja lucrurilor mărunte, a cotidianului în care pare să nu se întâmple nimic, dar care, până la urmă, se dovedește a fi dureros de dramatic. Pentru un respiro am ales un roman mai subțirel, - mă refer la numărul de pagini, - „Fiica ascunsă” de Elena Ferrante. Ieri l-am început și azi l-am terminat. Păcat că nu l-am citit înainte de tetralogia ei napolitană. După acele lucrări copleșitoare, acest roman pare, mai curând, o încercare de penel înainte de o operă totală.
MARȚI
Aproape zilnic împreună cu soțul meu facem o scurtă plimbare matinală pe stadionul școlii din preajma blocului. Nu-i de mirare că azi, ca de nenumărate ori, ascensorul nu funcționează. De mult și-a epuizat limita de „viață”. E de-o seamă cu blocul în care locuim, iar acesta e de-o vârstă cu Republica Moldova independentă. Coborâm pe scări de la etajul 12. Gunoaie de tot felul, lucruri inutile abandonate, desene și inscripții obscene pe pereții înnegriți, miros înțepător. În 27 de ani nu s-a făcut reparație niciodată. Pare o casă fără stăpân.
Soacra mezinei noastre, englezoaică get-beget, zice că e nevoie de tot felul de oameni ca să faci o lume. Iar în casa noastră s-au adunat tot felul de oameni. Moldoveni, ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi, chiar și sirieni. Săraci și bogați. Ca și în țara noastră. Dar așa și n-am făcut o lume, nici măcar una normală. Parcă, luați aparte, fiecare dintre noi suntem oameni de treabă. Dar odată ce împreună nu suntem în stare să facem regulă în casa noastră, cum am putea face ordine în țară? Spre surprinderea mea mă pomenesc autoarea unui „proverb”: cum e scara, așa-i și țara.
Mă cheamă Skype-ul. Uneori se întâmplă sărbători și în zilele de lucru. E Mihaela, fiica noastră mai mare. Frumoasă, la fel de blondă ca în ziua în care s-a născut, elegantă. E în pauza de prânz la serviciul ei unde este vice-președintă într-o agenție de PR dintr-o țară de peste ocean. Ne spune ce mai fac cei trei nepoți ai noștri. Nepotul de 16 ani și nepoata mijlocie de aproape 14 - preocupați de școală. Cea mică, de 9 ani și jumătate - cu tot felul de idei originale. Urmează să fie aleși liderii în senatul școlii. Și-a înaintat candidatura. A trebuit să-și facă o caracteristică în scris și iată cum a încheiat-o. „Știu că sunt prima în lista pe care profesorii o au în cap, dar pe care n-o scriu niciodată pe hârtie.”
Am fost și mai sunt supărată pe țara mea, mai bine zis, pe toți cârmuitorii ei care și-au iubit doar proprii copii, iar pe ai noștri deloc. Ba mai mult, au rupt de la noi tot ce-au putut ca să le dea la ai lor. De asta n-am avut suficiente argumente să ne convingem copiii să rămână acasă. Au fost forțați de greutăți să plece pe alte meleaguri ca să-și construiască viața doar prin propria inteligență, capacități și efort. Fără mită, pile, furt, minciună.
De vreo câteva zile merg la policlinică la fizioterapie și masaj. Din vreo zece femei, pe care le întâlnesc acolo, poate doar una, două zic că își au copiii acasă. Ai celorlalte sunt în Germania, Anglia, Grecia, Italia… Trist.
MIERCURI
Deschid sertarul biroului. Deasupra - carnetul meu de muncă. Uf, îl bag sub alte hârtii. Probabil încă n-am depășit frustrarea. Nu pentru că am fost concediată, - era și firesc să se întâmple, - ci pentru felul în care s-a procedat. Tinerele reformatoare de la Moldova 1 au decis că telespectatorii canalului nu mai au nevoie de filme și, implicit, de traducători. Butonând, văd pe la alte posturi o grămadă de filme în limba rusă cu subtitluri în română doar de dragul bifei că se respectă legea despre emisia în limba de stat. Traducerile - infecte. Iar în urechi - o altă limbă. Prin filmele și serialele pe care le-am tradus de-a lungul anilor cu voce după cadru le-am oferit telespectatorilor, celor de la țară în primul rând, nu doar pastiluța de răgaz după o zi de muncă, ci și o lecție de română.
Mă îngrozește accentul tinerilor care, de fapt, nu cunosc rusa, dar care au ajuns să pronunțe „țimp” în loc de „timp” tot dându-i înainte cu palatalizarea. De altfel, nu am nimic contra limbii ruse. Mă supără politica ce se face la noi în și prin limba rusă. Îmi place foarte mult această limbă. Mă bucur că prin intermediul ei am acces la marea cultură și literatură rusă, și nu doar. De altfel, recent, am citit cu sufletul la gură romanul lui Guzel Iahina „Зулейха открывает глаза”.
Deschid poșta electronică. Primesc tot mai puține mesaje. Totuși, anume de când m-am pensionat, cineva îmi scrie cu regularitate. Glorioasele noastre sindicate! Credeam că „divorțasem” de ele în mod firesc. Ba bine că nu! Abia acum m-au „îndrăgit” cu adevărat. Sunt invitată la tot felul de conferințe, mi se relatează despre eforturile depuse în interesul celor ce muncesc. Nu pot să nu-mi amintesc de relația mea cu totul aparte cu sindicatele.
Cu ani în urmă, pe când eram angajată la redacția literară radio, la ora de prânz în cabinetul redactorului șef, Vanda Zadnipru, se adunau cele mai distinse doamne la o cafea și o țigară. Pentru că mâncând nu le-am văzut niciodată. Ala Cupcea, Eugenia Rusu, Margareta Javroțchi, Ludmila Cemortan. Și câteva mai puțin distinse. Printre acestea una oacheșă, cu ochii ca tăciunele, rece și arogantă. Cu un nume nu prea obișnuit pentru noi. Asea Akopovna. Asea, de, ca la Turgheniev, dar Akopovna era o enigmă pentru mine. Tovarășa era șefă la sindicate, deci o persoană importantă. După vreo cinci ani lucrați, pentru că auzisem că unii oamenii, - nu întâmplător, am aflat mult mai târziu - beneficiau de foi la sanatorii, ba chiar și la mare, mi-am luat inima în dinți și m-am înfățișat și eu în cabinetul ei. Bâlbâindu-mă i-am împărtășit doleanța. Am crezut că mă omoară cu privirea. Mi-a vorbit rusește, firește. „Nu ți-i rușine! Nu am bani să ajut măturătoarele, iar tu îndrăznești să-mi ceri așa ceva! O să stai la rând o sută de ani și n-ai să primești nicio foaie nicăieri.” Ei, n-am stat la coadă chiar un secol, dar blestemul brunețicăi, care nu suporta organic intelectualii, s-a împlinit. Sindicatele așa și nu m-au fericit cu vreo „foaie”. De altfel, numele de familie al tovarășei era Tkaciuk. Mama „eminenței cenușii”, într-o perioadă, a partidului comuniștilor din Moldova. Dar, gata cu amintirile. Aș spune chiar „gata cu trecutul”, dar el nu se lasă nici uitat, nici dus.
Așa cum a revenit în 2001 în frunte cu Vladimir Nicolaevici, așa poate reveni în 2019 în frunte cu alt Nicolaevici, doar că mai tânăr și mai determinat să-și realizeze ambâțurile.
JOI
După ce joia trecută a fost cât pe ce să mă înec în avalanșa de minciuni, prostie, cinism care s-a revărsat din televizor în casa noastră prin gura politicienilor și analiștilor de toată mâna, gata, moratoriu la astfel de emisiuni. Din cele peste o sută de canale mă limitez la National Geographic, Discovery, Animal Planet, History. Кухня ТВ și Paprika pentru idei de diversificare a meniului. Totuși, ca să nu rămân de căruță, ceva știri la Euronews și „Настоящее время”. N-a trecut pe lângă mine cumplita știre despre cei trei copii decedați după ce bunicul lor a stropit grâul cu insecticide. Un nefast concurs de circumstanțe sau prostia moldoveanului?
Citesc ultimele pagini din romanul lui Margaret Atwood „Ochi-de-pisică”. Cred că dacă aș fi scriitoare, mi-aș dori să pot scrie ca ea.
Iar semnal la Skype. Nu e doar o zi, ci și o săptămână cu noroc. E mezina noastră. La noi e amiază, iar la ei șase și ceva dimineața. Bridget, nepoțica noastră cea mai mică, de numai un anișor și patru luni, ia o gustărică foarte matinală înainte de grădiniță. Mama ei profită ca să ne-o arate pe vreo zece minute. Spune deja mai multe cuvinte, ba chiar și propoziții scurte, în engleză și română. De curând a cunoscut îndeaproape câteva pisici de la o fermă unde a mers cu părinții după bostani pentru Halloween. Fiica mea mă întreabă: de unde știe că pisicile trebuie mângâiate? Ba chiar a și pupat-o pe una. Pentru că e deșteaptă, îi răspund.
VINERI
Vinerea e ajun de sărbătoare. Duminică și sâmbătă, ca și sute de mii de moldoveni, ne vom întâlni cu copiii și nepoții. Pe Skype. Mă bucur însă că o fantezie din copilărie s-a împlinit. Pe la 8, 9 ani, împreună cu prietenele mele ne ziceam că va veni o zi când o să-i vedem la telefon pe cei cu care vorbim. Deși pe atunci nu cred să fi văzut un telefon adevărat. Era unul la „selsovet” și altul la poștă, dar încă nu avusesem treabă pe acolo.
Dacă îmi amintesc de trecut, înseamnă că a fost o săptămână fără evenimente ieșite din comun. De fapt, greșesc. Cu niște ani în urmă, - după o cumpănă, vorba moldovenilor, - am făgăduit să fiu recunoscătoare pentru fiece zi trăită alături de familia mea. Uneori mai uit de asta. Îi am pe ai mei. Îi iubesc și mă iubesc.
Printre jaluzele bate soarele. Luminează cactușii pe care Lenuța i-a sădit cu vreo 20 de ani în urmă, pe când mai era la școală, pe rafturi mă așteaptă atâtea cărți, pot să vizionez orice film îmi doresc. Ajung la concluzia că fiecare zi e un eveniment. Să trăiești o zi e poate cel mai important și mai miraculos eveniment care ți se poate întâmpla. Chiar dacă nu este „oglindit” de presa noastră atotștiutoare.
Azi am încheiat fizioterapia. Pentru că, într-un fel, ne este mai ușor să ne destăinuim unor străini pe care s-ar putea să nu-i mai revedem niciodată, în nouă zile am aflat niște istorii de viață absolut neverosimile. Să te apuci de scris romane nu alta! De altfel, de ce n-aș face-o? Doar sunt pensionară și am timp berechet.