La începutul anului 1922, comisarul pentru afacerile străine în guvernul lui Lenin, Gh. V. Cicerin, a pus problema unificării republicilor sovietice ce gravitau în jurul Republicii Ruse. Se apropia conferința de la Genova, la care guvernul bolșevic era așteptat în premieră, și Cicerin nu vedea cu ochi buni ca pe arena internațională să apară „vreo nouă state paralele” sovietice, în loc de unul singur. Era de preferat ca toate entitățile sovietice să fie incluse în componența Rusiei până la începutul conferinței.
Stalin a susținut de la bun început această abordare. El a cerut formarea unui „front diplomatic comun”, pentru a exclude orice complicații în plan internațional.
Împotrivă s-a pronunțat liderul Ucrainei sovietice, Cr. Rakowsky, care a arătat că, în realitate, „proiectul lui Cicerin” anula independența, mai mult formală a republicilor, ceea ce nu putea decât să toarne apă la moara „imperialismului internațional” care abia aștepta să acuze Rusia de tendințe anexioniste.
Ca răspuns, Cicerin a imputat autorităților ucrainene că promovau o politica externă separată de cea a Rusiei în Țările Baltice, ceea ce a stârnit protestul lui Rakowsky.
Pentru a potoli divergențele ce apăreau la tot pasul între comisariatele Ucrainei și cele ale Rusiei, Biroul Politic al partidului bolșevic a format o comisie în frunte cu M. V. Frunze, care se bucura de autoritate și la Moscova, și la Harkov. Stalin a propus ca Ucraina, Bielorusia, Azerbaidjanul, Armenia și Georgia sa facă parte din Republica Federativă Rusă. Prerogativele autorităților ruse urmau să fie extinse asupra tuturor acestor republici. Ele obțineau statutul de „republici autonome”, iar planul său a intrat în istorie ca „planul autonomizării”.
Convins de justețea celor propuse, Stalin îi scria la 22 Septembrie 1922 lui Lenin că era timpul s-o termine cu „liberalismul național” din anii războiului civil. El avertiza că la periferie crescuse o nouă generație de comuniști-suveraniști care refuzau „jocul de-a independența”. Luându-și neatârnarea în serios, ei se încumetau să le ceară liderilor ruși să le respecte constituțiile și să nu se amestece în treburile lor interne. Noua „stihie națională” trebuia eradicată cât nu era prea târziu. Stalin voia să salveze cu orice preț „unitatea republicilor sovietice”.
